Babardeală cu bucluc sau porno balamuc

Babardeală cu blucluc sau porno balamuc (2021), r. Radu Jude

Câștigătorul Ursului de Aur la Berlinala din acest an, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc al lui Radu Jude e unul dintre rarele filme care reușesc să capteze cu brio ipocrizia societății contemporane românești. Pornind de la o întîmplarea reală simplă – o profesoară ajunge sacul de box al mai multor părinți după ce un sex tape al cărei protagonistă e scapă pe internet și e văzut de mai mulți elevi -, Jude demonstrează nu numai cît de cruzi pot fi oamenii cînd vine vorba de sex și de viața privată a celorlalți, dar face dovada unei mentalități blocată într-un timp trecut de mult, împărtășită nu de puțini.

Subintitulat Schiță pentru un film popular și împărțit în trei capitole, Babardeală cu bucluc e un amestec între două tipuri de filme care pe hîrtie nu ar trebui să aibă sens (e ca și cum cineva ar arunca un film eseu în mijlocul unui film de Buñuel), însă în final cele două funcționează mai bine împreună decît pe cont propriu. După un preludiu ca un bum, care prezintă fără inhibiții sex tape-ul cu pricina, primul capitol o are în centru pe Emi (Katia Pascariu), o profesoară de istorie care își pierde mințile în timp ce se plimbă prin Bucureștiul aflat în plină pandemie în așteptarea ședinței cu părinții care îi va decide viitorul. Relaxată, camera o surprinde pe protagonistă plimbîndu-se fără direcție prin peisajul bucureștean care nu e cu nimic mai decent decît imaginile explicite din început: se lovește, rînd pe rînd, de trotuare blocate de mașini, clădiri care stau să cadă, afișe ale unor evenimente care nu au mai avut loc niciodată sau cu promisiuni electorale care nu devin niciodată realitate, oameni lipsiți de compasiune.

Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (2021), r. Radu Jude

Pentru cel de-al doilea capitol, Jude se îndepărtează de convenția narativă pentru a prezenta un dicționar de anecdote, de la A la Z, de la artă la pornografie, un montaj de imagini pentru care trece prin istoria mai mult sau mai puțin recentă a țării și obiceiurile ei. Adună, astfel, laolaltă numeroase exemple pentru rasism, antisemitism, sexism, corupția din perioada comunistă, dar și complicitatea în Holocaust, o temă preponderent întîlnită în filmele sale. Două dintre ele descriu chiar întîmplări care au avut loc în perioada filmării filmului: o femeie romă e bătută crunt de un șofer de autobuz, iar o filmare de la un concert Fluid la MNAC cauzează o furtună de injurii și frustrare pe internet, după ce mai mulți homofobi se supără că performeri queer sunt plătiți, chiar și puțin, din bani publici.

Jude se întoarce la firul narativ în cel de-al treilea capitol, în care Emi încearcă să facă față colegilor, directorilor și părinților nervoși. De parcă tot cadrul suprarealist cu bănci scoase în curtea școlii și părinți chinuindu-se să-și țină măștile pe nas în timpul declamațiilor nu era de ajuns, curtea e luminată în nuanțe stridente de verde și purpuriu iar catedra la care stă Emi e încadrată de torțe. Cînd acestea se aprind, e gata să înceapă judecata. O judecată care devine puțin spus absurdă odată ce aceasta trebuie să înfrunte un torent de ipocrizie, misoginie, conspirații cu privire la pandemie, acuzații de propagandă și câte și mai câte.

Deși simplu prin ce are de spus despre obscenitate, Babardeală cu bucluc e îndrăzneț și provocator prin structura sa neconvențională și umorul pe care-l încearcă, și are numai de cîștigat de pe urma faptului că nu se ia în serios. Ultima variantă de final din cele trei pe care le propune e atît de exagerată că l-ar face gelos pînă și pe John Waters. Așa cum bine spunea cineva, „parcă noul Wonder Woman nu e chiar așa de rău pînă la urmă!”

Leave a comment

Your email address will not be published.