Azi ne amintim de clasicul unui regizor cu mare pedigree, Gaspar Noé: Enter the void (2009). Prezentat la Cannes, filmul a fost nominalizat la Palme d’Or şi a devenit instant un cult. Al treilea lungmetraj din cronologia lui Noé a clădit peste reputația şi sensibilitatea sa tematică.
Filmul se concentrează pe călătoria viață-moarte a unui american, Oscar (Nathaniel Brown), care trăiește în Tokyo împreună cu sora lui, Linda (Paz de la Huerta). În timp ce Oscar își câștigă existența vânzând droguri, Linda lucrează la un club de striptease. Narațiunea ia o întorsătură după ce protagonistul este ucis. Filmată în întregime din punctul de vedere la persoana întâi, întâmplarea nu este doar șocantă din cauza brutalităţii filmărilor, ci și pentru că narativ e parcă am fi ucişi şi noi, spectatorii.
Pretinsa ființă imaterială a lui Oscar se ridică și își privește corpul de sus. Ne îmbarcăm astfel împreună cu el într-o călătorie psihedelică stelară care amintește de transformările ciclice ale samsarei hinduse. Paralelele religioase sunt însă superficiale. Nu este vorba de căutarea adevărului transcendental sau de atingerea nirvanei, ci mai degrabă de întorsăturile lipsite de sens, de repetarea fără logică, de haos și de urma imaterială a existenței noastre. Așadar, este vorba de golul condiției umane.
Noé îşi defineşte poveste drept „sentimentalismul mamiferelor și vacuitatea strălucitoare a experienței umane”. Aceasta este baza conceptuală care justifică încercarea filmului de a duce dragostea stereotipă japoneză pentru lumina artificială de neon la o extremă suprarealistă. Filmul este în acest sens un bombardament vizual în sens aproape literal, la care se adaugă dansul de neuitat al camerei de filmat.
Folosind aceste elemente, regizorul reușește să ne țină într-un limbo fără scop, în timp ce face și experiența cinematografică în sine un subiect central al filmului. De aceea merită pe deplin să (re)vedeți filmul astăzi la Cinema Dacia Mănăștur, la ora 19.30. Nu puteți rata experiența!