Divanul Imaginar

Mă fascinează filmul, dar încă mai simt că-mi scapă printre degete. Cred că tocmai de asta îmi place, că nu știu prea bine cum e. 

Libertatea. M-a obsedat de când mă știu. Și mereu a venit de mână cu de toate: cu rebeliune, cu spontaneitate, cu creativitate.

Orice artist e alcătuit din contradicții. Din lumină și din tot felul de porniri vanitoase. Altminteri, de ce am apărea în fața oamenilor și am avea pretenția că trebuie să se uite și alții la noi?

După primul Uniter, luat pentru „Faust”, toată lumea îmi spunea: „Eee, ai făcut Mefisto, ce mai vrei să faci? Ți-ai dat măsura, gata!” Dar eu eram la început. Mi-aș mai fi dat și alte măsuri.

Nu mă așteptam să ajung să joc o piesă timp de 15 ani. Dar vă asigur că nu m-am plictisit niciodată. Stau acolo sus, pe dulap, la început. Și, cum aud râsul lui Cristi Stanca și se dă cortina la o parte, memoria mea afectivă se trezește dintr-o dată și nu mai contează nimic. Sunt cu totul în personaj. E o experiență incredibilă.

„Vorba lungă, sărăcia omului” e proverbul meu preferat. Suntem țara oamenilor care vorbesc mult și nu fac nimic.

Nu mi-am propus să devin regizor. În „O zi de vară”, pur și simplu m-am jucat. 

Dacă fiecare actor ar avea ocazia să fie regizor să vadă un pic lucrurile și din afară, relațiile de lucru ar fi mult mai bune. Noi, actorii, avem pretenția ca toată atenția să fie pe noi. Uităm că e important și ce se întâmplă în jur.

Când mă simt bine, vorbesc destul de mult.  Nu-s genul care se ascunde prin colțuri la o petrecere. Dar mai degrabă îmi place să îi ascult pe alții.

Marea. Cred că e singurul loc în care scap de toate grijile. Valurile, sunetele, briza, mirosul, totul mă liniștește acolo.

Când eram mică, scriam poezii la persoana întâi, genul masculin. Îmi plăcea la nebunie să mă pun în pielea altora. Cred că așa s-a născut și dorința mea de a face teatru. 

Am văzut piese în care actorii jucau cu multă patimă, și totuși nu reușeam să intru în poveste. Nu totul stă în pasiune și în cât te-arunci. 

O seară de teatru începe cu drumul pe care îl faci ca spectator, cu clipele în care te pregătești, în care știi că vrei să vezi o poveste.

Un guilty pleasure? Înghețata noaptea. Orice aromă. Mai ales după spectacol.

Când joci bine, și fizionomia e diferită. E fascinantă treaba asta cu viețile altora care trec prin tine și te locuiesc.

Sunt perfecționistă. Dacă simt pe interior că pot ajunge undeva, nu mă las până nu ajung. 

*Ofelia Popii poate fi văzută în „Cori și Willi”, în regia lui Tudor Pojoni și în „Om Câine”, în regia lui Ștefan Constantinescu.

Citește mai mult pe

  www.divanulimaginar.ro!

Leave a comment

Your email address will not be published.