Poate cinematograful să ofere aceeași senzație de vizionare a unui film serial ca propria canapea din sufragerie?
De multe ori auzim afirmația „experiența din sala de cinema nu poate fi egalată cu cea din propria casă”. De la ecranul imens, adecvat tehnic pentru producțiile curente, sonorizarea bună, la atmosfera întunecată ce absoarbe complet spectatorul în dimensiunea filmului, cinema-ul are farmecul lui incontestabil. În ultimii zece ani, platformele de streamig au devenit din ce în ce mai populare pe plan internațional. Odată cu creșterea numărului de abonamente virtuale, disputele legate de viitorul sălilor de cinema s-au amplificat şi continuă să o facă. Cu ce vin aceste companii în plus este ideea de serial: noi putem vedea un episod de aproximativ 45 de minute seara după serviciu sau, dacă ne ţine energia, putem face maraton cu întreaga serie în câteva zile.
Dar aș pune o întrebare: poate cinematograful să ofere aceeași senzație de vizionare a unui sezon ca propria canapea din sufragerie?
Pe 24 iulie, la ora 18:00 în incinta cinematografului Victoria a început proiecția serialului Trupa de intervenție semnat de Isabel Peña și Rodrigo Sorogoyen. Producția spaniolă dezvăluie riscurile meseriei de polițist, respectiv de jandarm, escrocheriile politice și, nu în ultimul rând, raportul dintre civili și angajații statului. Primul sezon apărut în 2020 are șase episoade, cinci ore jumătate de conținut audio-vizual. E greu de crezut că un om ar avea suficientă răbdare sau stare de spirit să petreacă atât de mult timp fără oprire la cinema. Povestea are suspans, iar personajele sunt construite astfel încât spectatorul să știe de partea cui să fie.
Aud șoapte, râsete și câte un „hi” (speriat) ce mă fac conștientă de prezența mea într-un loc public. Este prima oară când văd lumea cum se uită la întreaga listă de credite în așteptarea unui nou episod (butonul intitulat următorul saucek de ieșire din sală nefiind variante accesibile). Primele două episoade trec repede. Se aprind luminile ce anunță pauza de 15 minute. Publicul iese la țigară să dezbată soarta protagoniștilor, potenţiale continuări. Reveniți pe probabil aceleași locuri, continuă vizionarea. Până la final încep să-mi fie cunoscute toate fețele din sală. La a doua (şi ultima) pauză pare că rutina deja s-a implantat în noi. Nimic rău în asta, ci mai degrabă o acceptare și o adaptare la format.
Nu pot să vorbesc în numele celorlalți, însă personal nu am simțit când au trecut aproape șase ore. Da, poate n-am avut confortul și intimitatea apartamentului meu, dar acel farmec despre care vorbeam face ca experiența să fie de neratat. Și, poate, în viitor, cine știe, vizionarea unui serial la cinema o să fie un lucru obișnuit.