Când se întâlnesc, sunt doi străini. El (William Shimell), un scriitor britanic apreciat de critică, dar cu succes moderat la public, își lansează în traducere italiană cel mai recent eseu, un studiu despre conceptele de „original” și „copie”. Ea (Juliette Binoche), o franțuzoaică stabilită în Toscana de cinci ani, deținătoare a unui magazin de sculpturi, lucrări originale sau replici ale unora celebre, participă la conferință în ciuda dezgustului pe care i l-au lăsat mai multe pasaje din carte. Dorința lui James de a explora împrejurimile înainte de a pleca acasă la finalul zilei o entuziasmează pe protagonistă, care e atrasă de scriitor, iar cei doi ajung să-și petreacă orele rămase împreună făcând o excursie în orășelul de provincie Lucignano. Aici, vizitează un muzeu pentru a vedea un portret al Polimniei despre care s-a crezut pentru atât de mult timp că e original înainte de a se dovedi că e, de fapt, o copie, încât i-a rămas numele de „Copia originală”, iar când se opresc la cafeneaua unei doamne înțelepte, aceasta, crezând că formează un cuplu, le dă sfaturi pentru o căsnicie prosperă.
Până aici, Copie conformă (2010) pare să împrumute conceptul din filmul lui Richard Linklater, Înainte de răsărit (1995): ambele filme se bazează pe dialog ca mijloc de înaintare al acțiunii, sunt filmate în timp (aproape) real și prezintă povești de dragoste la prima vedere având ca decor o destinație turistică. Însă în filmul lui Kiarostami, mai ales după incidentul din cafenea, natura relației dintre cei doi devine chestionabilă, iar filmul capătă o nuanță suprarealistă. După ce protagonista îi mărturisește lui James că, în absența lui, i-a făcut jocul doamnei de la cafenea și a lăsat-o să creadă că sunt căsătoriți, aceasta începe să-i reproșeze scriitorului toate greșelile soțului ei. Se află aceștia, într-adevăr, la prima lor întâlnire sau formează un cuplu de cincisprezece ani și doar pretind că sunt străini?
În timp ce conversația lor devine din ce în ce mai confuză și mai captivantă, amândoi știind mai multe lucruri unul despre celălalt decât s-ar presupune că ar ști doi străini, filmul, care funcționează el însuși ca o reproducere (se deschide, de altfel, cu imaginea cărții care îi împrumută numele), revine la conceptul de original și copie din început. Care e adevărata relație și care e copia ei? Și în cel fel influențează această cunoștință percepția spectatorului? Kiarostami preferă în final ambiguitatea și lasă decizia la alegerea spectatorului, pentru că, așa cum ar argumenta și James, orice copie e la rândul ei un original și orice original e o copie a ceva, astfel că relația lor e una autentică, indiferent de natura ei și adevărul pe care-l ascunde.
Un double feature Abbas Kiarostami cu Copie conformă și Vântul ne va purta departe (1999) e disponibil acum pe TIFF Unlimited, alături de peste alte 140 de titluri consacrate. Acestora li se vor alătura în luna noiembrie mai multe filme premiate în anii trecuți, dar și o retrospectivă François Truffaut cu doisprezece titluri semnate de cineastul francez.