„Memoria îndată pleacă” | interviu cu regizoarea Nora Agapi

Ultima dată ne-am întâlnit la Iași, acum câțiva ani, când încă erau probleme cu spațiul/locuința și, implicit, cu arhiva tatălui tău, Ioan Matei Agapi. Între timp ai terminat documentarul Timebox, al cărui protagonist este. Cât de greu a fost să și documentezi o istorie vizuală și să trăiești, alături de el, o poveste complicată a mutării, a supraviețuirii în condiții extreme?


M-am gândit de multe ori la întâlnirea noastră de la Iași. Te-am acaparat pe stradă cu problema mea – a tatei și a arhivei – cu credința atunci că toată lumea trebuie să se implice. Retrospectiv, am realizat că mai degrabă ți-am indus o stare de confuzie, că de fapt, fiind copleșită atunci de gravitatea situației (fiind în pragul evacuării), mă adresam (agasant) oricui în speranța unei salvări. Mă rog, ceea ce vreau să spun e că mă bucur că nu ai uitat de această întâlnire și că -mai ales – nu te-a îndepărtat de mine.

Da, din toată perioada aceea de întâmplări și suferințe a ieșit Timebox, film prin care lumea îl poate cunoaște puțin pe tata. A fost o perioadă intensă, dificilă și plină de multe descoperiri. Am descoperit lașitatea unor oameni, prieteni-neprieteni, oameni dezinteresați. Dar ca să trec și într-un registru pozitiv, a fost și o perioadă care mi-a dat prilejul să petrec foarte mult timp cu tata, să aflu povești noi din viața lui, să ne apropiem și să ne iubim altfel, ca doi oameni maturi, prieteni și colegi de meserie. Faptul că am fost împreună, că ne-am susținut unul pe altul, că făceam multe escapade în trecut prin ceea ce descopeream în cutii, lucru care deschidea alt șir de povești, ne-a ajutat să trecem mai ușor peste partea urâtă a situației. Însuși procesul de filmare ne-a ajutat. Eram parcă protagoniștii unui scenariu bine scris, pe care noi îl interpretam, dar fără să ne asociem personajelor adevărate. Perioada filmării a fost ca o terapie. Când am încheiat filmarea am început să simt mai multă durere, efectul aparatului – ca drog – se terminase.

Credite foto: Lars Jakobsson

Ce înseamnă memoria pentru tine?

Acum e foarte prezentă memoria tatei. Mă întristează atât de mult aducerea aminte că el nu mai există. Când intru însă în arhiva lui de fotografii se declanșează alt tip de memorie, mi se deschid alte supape și mă trezesc zâmbind fără să vreau. Scrisorile vechi trezesc memoria latentă și mă plimbă prin locuri și întâmplări parcă dintr-un roman cu personaje imaginare. Dar memoria e de fapt continuitate, chiar așa cum spunea tata de multe ori „îndată pleacă”. Și trebuie să o conservăm, pentru că sunt atât de multe lucruri care nu trebuie uitate.

A schimbat filmul tău ceva în relația tată-fiică?

Filmul a plecat tot de la ideea de conservare a memoriei. Am vrut să îl „am” mereu pe tata. Nu suntem eterni și atunci căind am acceptat asta și în ceea îl privește pe el, m-am hotărât să-l filmez. Pe el și casa în care am crescut. Prietenia noastră s-a consolidat pe parcursul a 4 ani de filmare. Am râs mult. Plânsul a fost mai puțin de față cu el, pentru că nu mă lăsa să cad în disperare și neputința găsirii unei soluții. Pentru el re-energizarea era esențială, găsea mereu forme să mă scoată din stările proaste și mă ajuta să găsesc singură soluții. Și apoi aplicam eu formula asta cu el. Îl încurajam când el repeta mereu întrebarea „ce-o să ne facem?”, spunându-i ce simplu e de fapt să te muți când ai 83 de ani, că e ca o aventură și că o să ne descurcăm. În final cred că am câștigat fiecare din noi câte ceva – deplina încredere unul în altul. A lui pentru felul meu de a face film, eu în nemuritoarea lui putere a exemplului.

Cum e să moștenești o arhivă vizuală fabuloasă, care acoperă o perioadă de 40 de ani de istorie?

Cumva e ceva firesc, pentru că am crescut în spiritul acesta al valorificării trecutului și al conservării prezentului. Am fost mereu înconjurată de imagine, în toate formele ei: de la pictură, fotografie și film. În familia mea toți au studiat arta, mama și surorile mele făcând arte plastice. Iubirea ambilor părinți pentru păstrarea tradițiilor i-a legat de fapt toată viața și asta ne-au transmis și nouă, să ne pese de trecutul nostru pentru a putea duce mai departe tradițiile. Aici e vorba de o moștenire pentru care am și o mare responsabilitate, de a o salva. Salvarea înseamnă inclusiv păstrarea în condiții favorabile, care implică spațiu și cheltuială. Pentru că nu e vorba doar de o cutie pe care o poți lua cu tine oriunde, e vorba de un volume imens de obiecte fizice, de la negative, cărți, documente, notițe, aparatură de specialitate. Știi, lumea s-a obișnuit să se uite în spațiul virtual și să vadă mii de imagini, care aparent nu ocupă loc și atunci scanarea și punerea în formă digital pare pentru foarte mulți oameni ceva atât de simplu. Le pui pe net și gata, nu îți mai trebuie casă să le ții! Ori evident că nu e așa, că se pierde pe drum undeva ideea ca ele există întâi fizic pentru a fi apoi virtuale, deci păstrarea lor undeva va fi mereu necesară. Această moștenire de 40 de istorie vizuală înseamnă probabil tot cam atâția în idea de muncă, în ideea de a o pune în valoare.

Credite foto: Arhiva Agapi

Ai început procesul de digitalizare al acestei arhive. Ce presupune el și cât de minuțios și de costisitor e?

Procesul de digitalizare este destul de costisitor, dar mai ales consumator de timp. Când ai un volum atât de mare de material de scanat, nu e ușor să te organizezi. Tot timpul trebuie să ai un corespondent corect între materialul fizic și cel digital, o singură scăpare e îndeajuns ca totul să se transforme în haos. Însă, după mai multe încercări de digitalizare, am reușit să primim un sprijin financiar din partea AFCN și, în același timp, am avut norocul de a-i întâlni pe cei de la Scan Time, niște oameni extrem de dedicați și foarte atenți la detalii care au făcut lucrurile mult mai ușoare. Finanțarea acoperă doar scanarea unei părți din arhivă, însă este un pas extrem de important, iar platforma www.ioanagapi.com este acum disponibilă oricui.

Care sunt lecțiile tale ca artist, pe care le-ai învățat din povestea asta?

În primul rând, am descoperit partea artistică din fotografiile tatei. Și am avut norocul să colaborez cu Călina Bârzu, curator, cu studii de arhivare fotografică, care, venind complet din afară, cu ochi obiectiv, m-a făcut să văd și să înțeleg valențele artistice din fotografii pe care eu le vedeam pur documentare. Asta mi-a deschis imaginația către alte posibile proiecte, publicații sau expoziții. Am redescoperit că imaginea este un nesfârșit izvor de comunicare, de conotații și de studiu.  

Cum te raportezi la documentar acum? Ce reacție a avut tatăl tău când l-a văzut?

Timebox rămâne pentru mine în continuare documentarul prin care am reușit să atrag atenția asupra unui om important din peisajul cultural din România și prin care am pus în valoare pentru prima dată după mulți ani valoarea arhivei create el. Pentru tata filmul a fost un prilej de aduceri aminte, de aprofundare a vieții lui, de apreciere a faptului că a trăit ca să poată vedea filmul. Asta a fost prima lui declarație la premieră „Sunt încă sub influența emoției filmului, pot să vă spun că sunt fericit. Sunt fericit că exist.

Credite foto: Arhiva Agapi

Ce urmează?

După expoziția Oarecari – 1967-1978 văzuți de Ioan Agapi de la MNAC, care se termină pe 15 noiembrie, urmează mult timp dedicat acestor arhive, încercarea de obținere de fonduri pentru continuarea digitizării negativelor. Sper în colaborări frumoase, cu oameni creativi. Ideea unei Case a Fotografiei și Filmului rămâne deschisă. Ceea ce cu siguranță se va concretiza din ce în ce mai vizibil, va fi această platformă www.ioanagapi.com. Aici vor apărea tot mai multe imagini din prima tranșă de scanări făcute cu ajutorul finanțării AFCN și al unor oameni iubitori de fotografie, care au sprijinit foarte mult proiectul Timebox-arhiva Ioan Matei Agapi și cărora le mulțumesc, încă o dată, foarte mult.