“Tata nu își dorea pentru mine să fac scenografie”

Interviu cu scenografa Mălina Ionescu

De ce ai ales scenografia?

Nu sunt sigură dacă am ales eu scenografia sau dacă m-a ales ea pe mine. 

Tatăl meu, Mihai Ionescu, a fost scenograf și se întîmpla să mă ia cu el la filmari, cînd eram copil. Cel mai mult îmi plăceau filmările în deplasare pentru că aveam timp să descopăr locuri noi, să mă împrietenesc cu echipa și să aflu cum și de ce face fiecare lucrurile pe care le face. Eram fascinată încă de atunci exact de aceste două departamente, decoruri și costume și îi terorizam tatei asistenții cu tot felul de întrebări, băgându-mă peste ei să fac și eu ceva. Cu departamentul costume aveam o relație la fel de specială si am avut noroc de oameni răbdători și pasionați care mă lăsau să stau pe lângă ei, să descopăr cam cu ce se mănîncă meseria asta. Bineînțeles, era și tata care îmi explica mereu lucruri despre decoruri, despre case vechi și frumoase și despre arhitectura lor, despre regiuni diverse și locuitorii lor, despre artă, cinema și tot felul de lucruri. 

Mare fiind, am ales să dau la facultatea de arte, dar nu la scenografie, ci la fotografie și video. În timpul facultății m-am gândit că aș putea face styling de modă pentru reviste ca să mai câștig un ban și apoi am avut marea șansă să primesc propunerea de a face costume de film, ceea ce m-a încântat peste măsură. Tata nu prea își dorea pentru mine să fac scenografie pentru că se gîndea că o să-mi fie greu, experiența îl îndemna mai degrabă să mă îndrume către altceva. Eu însă m-am încăpățânat că vreau și pot și m-am apucat de făcut. Am început doar cu costume și, ulterior, am trecut și la decoruri, o altă etapă incitantă și plină de descoperiri. Între timp sînt filme la care semnez și una și alta, cum este Charleston-ul lui Andrei Crețulescu. Îmi place să gîndesc ambele departamente care practic compun, alături de machiaj și de imagine, estetica și identitatea vizuală a unui film. Mi se pare că este un câștig pentru film atunci cînd un singur om se ocupă atît de costume, cît și de decoruri, e o garanție că ele vor avea coerență vizuală și conceptuală.

Ce îți amintești de la primul film la care ai lucrat? Ce a trebuit să faci? 

Ar fi corect să vorbesc aici despre două filme, pentru că mi se pare că au existat două debuturi pentru mine. Primul lungmetraj ca designer de costume a fost Felicia înainte de toate, regizat de Răzvan Rădulescu și Melissa de Raaf. A fost o colaborare extrem de plăcută și am învățat multe, Răzvan fiind un regizor foarte meticulous și preocupat de psihologia personajelor sale. Fiecare obiect vestimentar sau culoare aleasă trebuiau să spună ceva despre personaj, despre starea lui de spirit, despre trecutul și viitorul lui.

Al doilea film important în traiectoria mea a fost Poziția copilului, regizat de Călin Netzer, debutul meu în decoruri de film de lungmetraj. Această preocupare pe care am avut-o făcînd costume a continuat și în ceea ce privește decorul: cum faci să integrezi cît mai bine personajele într-un mediu care să le reprezinte perfect, în care să fie firești, care să spună despre ele exact ce trebuie să se înțeleagă, nu mai mult și nici mai puțin. 

Cum lucrează un scenograf? Care sunt etapele prin care trece până se construiește lumea unui film?

Totul pornește de la scenariu. Mai întîi citești scenariul, îți notezi ce poți extrage de acolo despre personaje și despre decoruri, îți pui întrebări acolo unde nu e foarte clar conturată direcția personajelor și apoi ai o întîlnire cu regizorul, unde îți lămurești toate întrebările, afli tot ce poți afla despre personaje, trăirile lor și direcția de urmat.

Apoi, împreună cu regizorul și directorul de imagine stabilești direcția vizuală și paleta de culori care să exprime cel mai bine estetica aleasă. După ce toate aceste lucruri sunt clare, se fac propuneri de costume pe direcția agreată, se caută locații, se fac schițe și după ce te asiguri că toată lumea e de acord și mulțumită de propuneri, te apuci de pus în practică ce ai gândit. Asta e cea mai interesantă dintre etape, când vezi cum ideile tale prind contur și devin decor de film, iar costumele fac din actor un personaj. Apoi, “Motor!”.

Ce ai învățat în timp? 

Am învățat că e bine să fii adaptabil, să încerci să îți faci treaba cît de bine poți în bugetul pe care îl ai, care în România de cele mai multe ori este un buget mult prea mic, cu care trebuie să găsești o metodă de a face din rahat bici, dar musai să și pocnească.

Am învățat că oamenii cu care lucrezi sînt mai mult decît importanți, pentru ca lucrurile să iasă așa cum le-ai gândit. Din motivul ăsta (și nu numai) țin foarte mult la echipele cu care aleg să lucrez. E important sa îți alegi oameni în care să ai încredere, care să înțeleagă exact ce îți dorești să obții și care să contribuie cu idei, care să aibă suficientă dedicare pentru ca proiectul să iasă așa cum ai visat.

Anul ăsta a fost și este în continuare dificil pentru film, peste tot în lume. Cum îl trăiești, simți? 

Este un an foarte dificil, atât pentru film cât și pentru teatru, în general pentru toate industriile creative și tare mi-e teamă că nici anul viitor nu o vom duce mai bine. Este frustrant să vrei să faci și să nu ai ce dar, pe de altă parte, nevoia de a mă exprima creativ pe mine m-a împins din nou spre fotografie și îmi face mare plăcere să explorez din nou zona asta, nu știu ce va ieși, dar procesul în sine mă bucură. 

Am lucrat, totuși, și am făcut și un pic de scenografie anul ăsta, două scurtmetraje, unul regizat de Adrian Sitaru și celălalt de Joachim Stroe și sunt foarte curioasă să le văd montate, împachetate și gata de întâlnirea cu publicul, care cine știe cînd va putea avea loc, în situația dată. Am avut și o premieră anul ăsta, cu lungmetrajul Otto Barbarul, debutul în lungmetraj al Ruxandrei Ghițescu, pe care îl recomand cu mare drag, așa că, dacă aveți unde să îl vedeți, nu ezitați. Aștept cu interes să iasă și filmul Lebensdorf,  în regia lui Vali Hotea, la care am lucrat anul trecut și care mi-a făcut mare plăcere.

Care e proiectul cel mai ambițios în care ai fost implicată? 

Toate proiectele sunt ambițioase în felul lor, dar cel mai mare, mai greu și mai lung proiect la care am lucrat a fost Toni Erdmann regizat de Maren Ade, la care am avut un buget care te inhiba, după ce ai experiența bugetelor de România, te trezești deodată că ai atâtea opțiuni și că poți face cam tot ce ai visat, încît aproape că nu îți vine să crezi. Mi-a fost frică că ulterior îmi va fi greu să revin la bugetele autohtone, că nu voi mai ști cum să le gestionez, dar pînă la urmă mi-am revenit. Maren e un regizor foarte interesant, cu o minte extrem de analitică și cu dorințe destul de precise. M-am înțeles minunat, atît cu ea cât și cu Silke Fischer, scenografa germană cu care am colaborat și cu care am construit atmosfera filmului. A fost o echipă mare, greu de coordonat, dar o echipă de buni profesioniști, ceea ce a făcut ca munca noastră, deși obositoare, să fie foarte plăcută. 

Ce te bucură cel mai tare în munca ta? 

Bucuria cea mai mare vine atunci cînd filmul ajunge pe ecran și îți vezi munca acolo, e aproape magic. Pentru că e un proces lung între filmare și momentul premierei, aproape că te surprinde să descoperi ce ai făcut acolo. Pe mine mă bucură și procesul în sine, de la concept pînă la execuție, dar numai cînd văd filmul gata am acel gol în stomac și acea emoție pe care nici nu știu cum să le descriu.

O scenografie bună e cea care se vede sau cea care nu se simte?

Eu sînt de părere că o scenografie bună e una care curge firesc, care nu te face să o privești în sine, ci mai degrabă se integrează discret în întregul filmului, o scenografie care nu îți sare în ochi, dar în care personajele se integrează perfect fără vreun dubiu și care reușește totodată să completeze povestea, starea, atmosfera.

Bineînțeles, există și filme la care e nevoie de un decor ieșit din comun, pe care nu ai cum să nu-l observi, dar care și așa tot trebuie să funcționeze perfect cu subiectul și personajele, altfel e o partidă pierdută. 

Cum te uiți la filme? 

Mai nou doar de pe canapea, dar lăsând gluma la o parte, încerc mereu să privesc un film cu ochii unui simplu spectator, pentru că, dacă încep sa analizez ce e bine și ce nu în estetica și convenția filmului respectiv, mi se pare că voi pierde emoția pe care o poți avea ca spectator. Evident, dacă ceva îmi pare că nu funcționează sau e greșit, ori lipsește ori e prea mult, cel mai probabil îmi va sări în ochi, nu prea am cum să nu observ.

Ai văzut ceva, recent, și ai vrea să recomanzi?

Am văzut recent un film care se numește Favolacce (Bad Tales) al fraților D’Innocenzo, care vorbește despre o societate alienată, unde copiii sînt singurii care par să mai păstreze însușiri umane. Mi se pare un film foarte bine ancorat în realitatea societății în care trăim, emoționant, frumos filmat și impecabil regizat.