Cinefilia și pandemia

Acum două luni, cu ocazia instalării mele la Paris, am început să țin un „jurnal de cinema”, în care notam impresii fugace pe marginea contactului meu aproape zilnic cu cinematografele de aici. Știam că fenomenul cinefiliei à l’ancienne, cu filme descoperite la grămadă, care mai noi, care mai vechi, cu obsesii fulgerătoare și dezamăgiri irevocabile pricinuite exclusiv de hazardul programului proiecțiilor, e pe cale de dispariție – și îmi doream, întâi de toate, să dau seamă chiar de la firul ierbii de această formă de rezistență franceză, care se ambiționează să susțină sala obscură. „Ce mai înseamnă astăzi cinefilia în orașul care a inventat, cândva în anii 50, acest mod de a privi filmele?” – iată prima întrebare cu care am pornit la drum. Dar mai știam și că „astăzi” e un moment aparte, care a bulversat regulile știute, ca un fel de veste proastă pentru toată lumea – o lume din care fac parte, bineînțeles, și cei a căror viață, sub o formă sau alta, depinde de cinema. Astfel că prima întrebare s-a îngemănat repede cu o altă pistă de reflecție: „Cum mai arată cinefilia pariziană în plină pandemie mondială?”

Toate astea pentru a spune, de fapt, că am încasat foarte prost (re)închiderea sălilor. Cu o săptămână înainte, intuind că lucrurile nu vor mai ține multă vreme, am simțit cum ritualul proiecției – drumul până la cinematograf, întâlnirea cu prietenii cinefili, discuțiile de după – capătă în mintea mea o intensitate extatică. Pour une fois, mă felicitasem pentru ideea de a înregistra chiar și sumar astfel de lucruri mundane, căci aveam nevoie să știu că am spus tot ce era de spus, să reiau din nou și din nou filmul acestei închideri a sălilor în care nu voiam să cred, să-mi amintesc că a existat un „înainte” – când puteam merge la cinema – și un „după” – când trebuia să rămân acasă – pentru a nu mă obișnui niciodată cu realitatea cinematografelor închise. Să conserv intact acest moment și să sper că nu va fi, la scară istorică, decât cel mult o aberație de scurtă durată.

Când am publicat prima parte a jurnalului mi-am amintit să trec în intro o remarcă de-a lui Serge Daney, criticul meu preferat, care mi se părea că pune în chestiune demersul căruia mă dedicasem în ultima vreme. Pe scurt, Daney a fost unul dintre primii care au investigat, în Franța anilor 80, tranziția filmelor dinspre sala de cinema spre televizorul din sufragerie: „în ce condiții funcționează tranziția asta?” sau „cum arată o capodoperă pe un ecran mic?” sunt întrebări la care acesta a încercat să răspundă cu bună-credință. Îl intriga mai cu seamă ideea, foarte influentă pe-atunci, că un film are de pierdut în momentul acestui transfer. Daney nu credea asta – iar răspunsul său l-a formulat în doi timpi: întâi, zicea el, ar trebui să ne întrebăm dacă oamenii care regretă viitorul televizual al filmelor nu iubesc mai degrabă sala, caz în care, de fapt, nu cinemaul per se îi interesează, ci ritualul social, colectiv al proiecției; apoi, dacă într-adevăr acești oameni sunt preocupați de filme, atunci să nu-și facă griji – căci un film mare rămâne mare indiferent dacă se vede la televizor sau în sală, iar dacă un film nu trece proba televizorului înseamnă, pur și simplu, că nu e un film mare.

Cred însă că Daney nu a intuit, în acel moment (avea să moară în 1992), galopul cu care aveam să trecem înspre ecrane tot mai mici – precum și provocarea reală, din perspectiva unui programator de sală, pe care platformele de VoD (video on demand) aveau să o salte în calea consumului filmelor pe ecran mare. Sigur, această descentralizare a democratizat și lărgit ca niciodată oferta filmelor pe care le putem vedea, la orice oră și printr-un singur click, din pat. (Eu însumi, tulcean până-n măduva oaselor, n-aș fi putut să văd filme altminteri, într-un oraș văduvit de săli.) Ca să nu mai spun că Internetul a generat o cunoaștere nemaivăzută care s-a putut implanta și răspândi mult mai profund ca odinioară în acest teritoriu conectat: vezi forumuri (ieri) și grupuri închise pe rețelele de socializare (azi) unde se schimbă rarități, se vând ponturi, se formează canoane alternative și se descoperă în permanență noi și noi autori de neratat. Oarecum ca pe vremuri, când criticii de la Cahiers du Cinéma puteau să revizuiască tendințe și să amendeze judecăți cu o vehemență nemaivăzută – numai că mult mai fragmentat, mai extins în spațiu și timp, mai cuprinzător. În 70 de ani harta cinemaului s-a extins treptat, ca într-un joc open world în care nu poți lumina noi direcții de mers decât explorând orbește. Astăzi e mult mai greu de ținut evidența, de trasat filiații între autori, de modelat un canon acoperitor. Pentru asta e nevoie să fii un cinefil halucinat. Pentru asta e nevoie, tocmai, de Internet, de VoD, de streaming – și de sala de cinema.

Poate că sunt conservator, dar am ajuns să fiu convins că experiența sălii de cinema decide totul în această chestiune. Există oameni, și nu dintre cei ignoranți, care țin să-i relativizeze importanța, chiar și-n vremurile acestea în care sala a ajuns o fortăreață asediată din toate părțile. Acelor oameni îmi vine să le zic: „Noi nu vom putea fi niciodată prieteni!” Unul dintre cele mai mari grupuri de cinefilie semi-clandestină de pe Facebook, care are undeva peste 10.000 de membri, e foarte strict în privința asta: se împart doar filme greu de găsit, care nu sunt disponibile în VoD, nu sunt editate în DVD și, evident, nu sunt programate în săli. Cu acest preț al întâietății acordate mijloacelor oficiale, respectuoase cu drepturile de autor și cu oamenii care muncesc pentru a ocaziona întâlnirea dintre public și filme, se poate întreține o cinefilie generoasă, cunoscătoare, care să nu aibă recurs la piraterie decât în cazuri de forță majoră. Căci filmele sunt făcute, dincolo de orice, pentru a fi văzute.

Simt că mă îndepărtez de la subiect. În lunile scurse de la începutul pandemiei am întâlnit numeroase tentative de reorganizare ale lucrurilor care, în lumea cinemaului, făceau să ne simțim ca o comunitate. Programurile cinemaurilor, în primul rând, au avut de suferit: puține filme noi, multe lansări amputate, titluri fierbinți trecute pe hold. Festivalurile n-o duc nici ele prea bine. Abordarea, în cadrul lor, a evoluat dinspre anulări definitive spre opțiuni mai suple. De pildă, tot mai multă lume a ales să se apropie de formatul proiecției în carne și oase, cu toată rigoarea impusă de ea, de care acum ne e dor: oră fixă (sau intervale de timp tot mai restrânse, de-obicei 24h de disponibilitate online, dacă nu și mai puțin), proiecții online plătite, Q&A-uri cu echipele filmelor la finalul proiecțiilor. Intuiesc aici un punct esențial care va trebui explorat de azi înainte: cum spuneam și în altă parte, pandemia nu doar că va influența tipurile de povești pe care le spunem, ci și formatul lor (mă aștept ca celulele de tip „Zoom” să devină monedă curentă în filmul mainstream). Dar nu e doar atât – căci poate acest eveniment ne va forța, acum că suntem cu toții în online, să ne gândim la moduri prin care experiența colectivă a filmului văzut în sală se va transfera, cu pierderi tot mai mici, către ecranul individual al PC-ului, telefonului șamd. Ideile festivaliere implementate mai sus merg în această direcție. Într-un fel sau altul, sala de cinema ar trebui să rămână mereu ținta noastră, paradisul nostru pierdut, pe care va trebui să îl recâștigăm în număr mare cât mai curând. Căci cu cât ne vom întoarce mai repede în cinematografe, cu atât leziunile la nivelul țesutului nostru cinefil vor lăsa mai puține cicatrici.

Într-un moment de pesimism îmi spun că a încuraja primatul sălii și al proiecției denotă nostalgie și anacronism – și poate că pandemia a dat deja lovitura de grație acestor experiențe colective care ne-au făcut mari. Dar – mă lovește imediat optimismul – poate că peste 20 de ani, smulgându-ne într-o seară dintre ființa gigantică a proiectorului și obiectul privirii sale (vorba lui Jean Louis Schefer), vom constata că lupta va fi meritat pe deplin. Și că sala trebuie să fie mereu aici.