Pentru că, nu-i aşa, istoria e ciclică, acum ne aflăm din nou într-un moment tensionat, un nou Război Rece în care propaganda şi taberele s-au rafinat, disimulează, luptă să câştige adepţi. Săbiile s-au ascuţit. Unii comentatori se referă la suveranism versus globalism, alţii vorbesc despre dictatură versus democraţie. Sunt concepte care nu ţin de foame, aşa că majoritatea nu e în mod real interesată.
Pe undeva, de aici pleacă şi povestea din Carbon: Dima (Dumitru Roman) vrea să participe la Războiul din Transnistria nu pentru vreun mare ideal politic, ci fiindcă aude la televizorul cu tub din hambarul său mizer că s-ar putea ca astfel să primească un apartament la oraş. Pe acest fond, evenimentului de la începutul anilor 90 i se atribuie o semnificaţie – cu toate că derizorie – justă: la firul ierbii, conflagraţiile ajung populate de oportunişti în cel mai bun caz, de habarnişti în cel mai rău; ei nu ştiu nici pentru luptă şi nici pentru ce mor.
Regizorul Ion Borş prezintă acest conflict în mod satiric dar şi trist: surprinde felul cum le-a afectat vieţile oamenilor în acel moment – şi de fapt până acum, pentru că practic tensiunile încă există şi ele au fost dezbătute mai intens, culmea, când Sheriff Tiraspol a ajuns în grupele Champions League la fotbal acum doi ani, iar galacticii din Madrid au fost nevoiţi să călătorească în această zonă. Filmul propune şi o pildă universal valabilă îndreptată spre învinşii istoriei, care sunt peste tot, în orice loc şi perioadă, cantitate neglijabilă în viziunea liderilor îmbuibaţi. Despre asta poate că este Carbon, chiar dacă nu doar despre asta. Un film necesar, al fratelui mai mic despre care mulţi dintre noi de fapt nu ştim prea multe – pentru că este lângă noi şi avem impresia că l-am cunoaşte. Primul titlu din Republica Moldova aflat în competiţia internaţională TIFF.
Miercuri, de la 20.00, la Cinema Victoria