O discuţie captivantă cu Bertrand Bonello, regizorul filmului Bestia (The Beast), o combinație unică de film de epocă și science fiction, cu Léa Seydoux și George MacKay în rolurile principale.
În Bestia, treci prin trei perioade (1910, 2014 și 2044), fiecare cu propriile particularități ale imaginii. Pentru partea din 2014, ai făcut, într-un interviu, o analogie cu masacrul comis de Elliot Rodger, care și-a motivat faptele într-un videoclip de pe YouTube, vorbind despre „răzbunare împotriva dușmanilor mei”. Crezi că ne creăm dușmani (și realități) imaginare pentru că nu mai suntem capabili să trăim în realitate, care este fie prea plictisitoare, fie prea copleșitoare?
Bestia vine din foarte multe dorințe pe care le-am pus pe hârtie și una dintre ele a fost să amestec genurile, să amestec perioadele, să încerc să mă apropii de o melodramă, să am o actriță ca personaj principal, ceea ce nu mai făcusem înainte. Când m-am gândit la melodramă, m-am dus la romanul lui Henry James, ‘The Beast in the Jungle’, pe care l-am citit cu mult timp în urmă și nu mi-am putut imagina ceva mai bun pentru o melodramă. Citind această carte, se pot simți două sentimente principale: iubirea și frica, frica de iubire – două sentimente uimitoare care te fac să te simți viu.
Frica este un sentiment fantastic, pentru că tu – ca un animal – te temi de ceva. E evident că ea (n.r. personajul Gabrielle Monnier, interpretat de Léa Seydoux) e cea care are frica de dragoste. Ea este aproape gata să spună ‘da’, dar spune ‘nu’, pentru că are teama de a se abandona. Așa că lui (n.r. Louis Lewanski, interpretat de George MacKay) am încercat să îi caut ceva mai aproape de noi… Și toți acești incels (n.r. termen asociat unei subculturi online de persoane care se definesc ca fiind incapabile să aibă un partener romantic sau sexual, deși își doresc unul), iar Elliot Rodger este unul dintre ei, spun mereu: ‘femeiele nu mă vor, așa că o să le omor’. Dar există un lucru pe care nu și-l spun ei înșiși: ‘oare mi-e frică de iubire?’.
Mi-am amintit, de acum 10 ani, de aceste videoclipuri cu Elliot Rodger; am fost foarte fascinat, nu de ceea ce a făcut – ceea ce e, desigur, teribil – ci de videoclipurile sale; felul în care vorbește, cuvintele pe care le folosește. Este ceva foarte calm, nu nebunesc ca la Jack Nicholson în The Shining, și acesta a fost punctul meu de plecare pentru a vorbi despre frica de iubire: felul în care te afișezi într-un videoclip, pe o rețea socială. În 2014, toți sunt conectați: ea este în fața unui computer, el este în fața telefonului, dar sunt foarte, foarte singuri. Iar 2044 reprezintă o treaptă mai sus: inteligența artificială a rezolvat toate problemele, dar uitați-vă la lume… Mă interesează, așadar, relația periculoasă dintre tehnologie și umanitate.
Există o mulțime de subiecte în acest film, ceea ce îmi place foarte mult, pentru că jurnaliștii și publicul au la dispoziție o mulțime de uși pe care să le exploreze. Dar, în principiu, îmi pun în aceste filme propriile temeri și este prima dată când fac un fel de science-fiction. Și îmi dau seama cu adevărat ce înseamnă SF-ul, să inventezi lumea de mâine. Când faci asta, nu faci decât să vorbești despre temerile tale de astăzi. Mi-am dat seama de acest lucru când am văzut filmul terminat, pentru că nu am fost foarte conștient, și mi-am dat seama că vorbesc despre propria mea frică, de astăzi.
Ai spus într-un interviu că „filmele science-fiction urmăresc de obicei un viitor ultra-tehnologizat sau post-apocaliptic”. Ai ales a treia cale, în care diferențele sunt „mai mult comportamentale decât vizuale”, și ai tot eliminat lucruri (mașini, tehnologie, internet, ecrane, reclame și relația dintre oameni) – este aceasta și o critică la adresa exploziei de reclame, imagini, props cu care prezentul a fost aproape infestat?
Mi-am dorit foarte mult un viitor foarte apropiat. Douăzeci de ani nu înseamnă nimic. Dacă mă gândesc la Paris, acum douăzeci de ani, ‘clădirea asta era aici, clădirea asta era aici’. De aceea nu am vrut să schimbăm foarte mult și să lucrăm mai mult la comportament. Da, suntem infestați. Trăim cu imagini douăzeci și patru de ore pe zi. Imagini peste tot. Așa că, atunci când faci filme, faci imagini. Ce este o imagine a cinematografiei și ce înseamnă să faci o imagine a cinematografiei printre toate aceste imagini? Nu vreau să spun că 35 mm este foarte pur, că este cinema, și că YouTube este o porcărie, nu este cinema. Am vrut să includ toate aceste perioade din viața noastră, dar să fac cinema cu asta. De exemplu, în timpul verii iau o pauză și nu mă uit la nicio imagine. O pauză de la ochii și creierul meu. Și este foarte liniștitor într-un fel. Totul e atât de agresiv. Când mergi la cinema – ceea ce încă mai fac, nu mă uit la filme pe calculator –, imaginile devin ceva diferit; și este un fel de modalitate de a proteja și relația noastră cu aceste imagini.
Și cum găsim echilibrul între a fi invadați de imagini și tehnologie și a fi fericiți și împăcați cu noi înșine? Tu cum îți găsești pacea?
Tehnologia e un instrument. Dacă iei un ciocan, poți pune o fotografie pe perete sau poți lovi pe cineva în cap. Depinde ce faci cu instrumentul. În principiu, este același lucru cu inteligența artificială, care este fantastică pentru multe lucruri, dar poate fi extrem de periculoasă. Iar lucru cel mai important, e că omul trebuie să fie stăpânul instrumentului. Dacă instrumentul devine stăpânul umanității, e dramatic. Și asta începe să se întâmple cu adevărat. Suntem în mare măsură sclavii tehnologiei, dar trebuie refăcută ca instrument pentru uzul umanității.
Haide să vorbim despre legătura ta cu actorii. Știu că Gaspard Ulliel ar fi trebuit să joace rolul protagonistului. Cum te-a afectat personal moartea lui?
Am scris filmul pentru el. Gaspard a decedat cu câteva săptămâni înainte de filmări. Așa că, în ciuda durerii pe care o simţeam, întreaga echipă mă întreba: ‘Ce vrei să faci? Noi te vom urma’. Așa că am decis să fac totuși filmul, dar să-l amân pentru a-l înlocui pe Gaspard nu cu un actor francez – pentru că nu voiam nicio comparație.
Am început un proces clasic de casting. M-am întâlnit cu actori americani și britanici, apoi, după trei luni, l-am întâlnit pe George, la Londra. Este un actor grozav. Testele lui au fost bune, dar există ceva mai mult în el. Are o legătură foarte profundă cu personajul și cu povestea; ceva foarte intim. Pentru mine, a fost evident că el ar putea face filmul posibil din nou. M-am întors la Paris pentru a-l vedea cu Léa. Legătura a fost perfectă. Nu am schimbat scenariul, dar pentru mine faptul că el vine din altă țară, altă limbă, este diferit. Nu e vorba de a-l înlocui pe Gaspard, ci de altceva.
Cred că este o transformare.
Da, a fost important pentru mine să pot face acest film. Pentru că, altfel, dacă te duci pe platou, faci o scenă și spui: ‘oh, Gaspard ar fi făcut asta’, iar acest lucru este imposibil.
Deci trebuia să reziști tentației de a compara. Ai descris-o pe Léa Seydoux ca fiind „atemporală, un mister imens”. Cum este ea ca actriță și ca persoană? Este o mare vedetă a zilelor noastre.
Este a treia oară când lucrăm împreună. O ştiu de mult timp, așa că nu o consider o mare vedetă. Este doar o persoană pe care o cunosc de aproape douăzeci de ani. Dar interesant este modul diferit de a lucra între George și Léa – sunt opuși. El vrea să lucreze înainte, să înțeleagă totul; a trebuit să învețe franceza pentru film, așa că punea o mulțime de întrebări pe e-mail: ‘dacă spun asta înseamnă asta sau asta?’. Și apoi dispare și lucrează de unul singur. Léa, dimpotrivă, sosește pe platou ca o virgină: nu vrea să se gândească înainte, pentru că asta i-ar putea ucide instinctul. Îi place să descopere scena în timp ce o filmăm.
Așadar, sarcina ta plăcută a fost de a conecta aceste două moduri de a juca.
Da, și a funcționat foarte bine, pentru că au fost atât de generoși unul cu celălalt.
Ce sau cine este bestia pentru tine? În acest film și în viață.
Bestia este de fapt frica de iubire.
În zilele noastre, există o tendință în ceea ce privește wellness-ul și îngrijirea excesivă a corpului nostru. Dar, din această exagerare, oamenii ajung să își închidă mințile. Echilibrul este rupt. Ai intenționat să vorbești despre relația dintre corp și minte?
Cred că această relație se regăsește în multe dintre filmele mele; modul în care corpul poate afecta mintea. Când lucrez la ficțiune, mă gândesc cu adevărat la relația dintre cele două, care este ceva mai complicată în zilele noastre. Se pare că am uitat de corpul nostru și suntem doar în mintea noastră. Este vorba doar de a regăsi o relație între corp și Univers, într-un fel. Nu ceva mistic, ci ceva foarte profund de care am uitat.
Este o legătură cu rădăcinile noastre, cu ceea ce însemnăm ca specie.
Exact, da!
Pentru final, aș vrea să te întreb dacă îți place vreun regizor sau film românesc?
În ultimii 15 ani, aveți o nouă școală care vine, ceea ce este foarte interesant. Cu muzică nouă, cu un nou mod de a vă privi țara, iar aceste filme sunt aduse în Franța. Nu pot numi unul. Este doar mișcarea care a apărut, Noul Val Românesc.