Selecţioner al secţiunii filmelor documentare la TIFF, Ana Maria Sandu vorbeşte despre puterea filmului documentar și despre admiraţia sinceră pe care o are pentru acei cineaşti deseori marginalizaţi. Sunt creatori care arată cu multă pasiune poveşti incisive, puternice, ale unor oameni şi lumi emoţionante. De asemenea, am discutat despre procesul realizării acestei secţiunii, legătura la care ajunge cu titlurile selectate.
Care sunt tematicile unificatoare pentru selecția din acest an?
Nu tematicile mă interesează în secțiunea „What’up Doc?”, pe care o curatoriez de câțiva ani. De când mi-a încredințat-o Mihai Chirilov am știut că TIFF-ul nu este un festival de filme documentare, așadar tot ce se va regăsi în program, din zona asta de cinema, va fi în luptă dreaptă cu filmele de ficțiune, care fac, de altfel, profilul festivalului. Aleg mereu documentarele puternice, incomode, curajoase, oneste. Și, abia la sfârșit, când lista de propuneri e gata, descopăr că rimează bine unele cu altele și că există și câte un fir roșu care le leagă: luciditatea, căderea măștilor de tot felul, în cazul celor de anul acesta.
Care este procesul de selecție?
Timp de două luni văd peste 100 de documentare din toată lumea, dintre care aleg un procent de 15%, care se vor regăsi apoi în programul TIFF-ului. Nu citesc niciodată cronici despre filmele pe care urmează să le văd. E ca și când aș intra într-un fel de buclă temporală, în care poveștile, personajele și imaginile care mi se derulează prin fața ochilor se prelungesc apoi în realitatea și în visele mele. Experiența e una intensă. Curatorierea unei secțiuni implică o mare doză de subiectivism și, din acest motiv, nu există o bucurie mai mare decât aceea de a vedea oameni cărora le-a plăcut enorm un film pe care l-ai selecționat. Și, din fericire, la TIFF mi se întâmplă asta.
Căutați ceva anume atunci când selectați un documentar?
Marele atu al documentarului e că îți va deschide întotdeauna o fereastră prin care zărești o lume, descoperi un personaj, o felie de viață, care te vor intriga şi emoționa. Există multe feluri de a face azi documentar, dar ce contează la sfârșit sunt „adevărul” acelei realități, căldura și umanitatea ei. Am o mare admirație pentru regizorii de filme documentare, care nu au parte nici de prea multe reflectoare, nici de prea multe covoare roșii în viață. Mi-i imaginez de multe ori, prin lumea largă, filmând din mână, martori direcți ai unor momente şi istorii tensionate. Curiozitatea, răbdarea lor, așteptarea se întind pe durate mari de timp. Unii și urmăresc subiectele ani de zile, în încercarea de a afla mai mult și de a surprinde schimbările care se produc în timp cu personajele lor.
Din selecția acestei ediții, există filme de care v-ați apropiat mai mult? Sau sunteți legată de toate?
Sunt ani mai buni sau mai puțini buni, documentare care mi se lipesc mai tare de suflet decât altele, unele pe care le uit repede, altele la care mă gândesc și după multă vreme după ce le-am ales pentru festival. Mereu fac liste pentru prietenii cu care mă văd la Cluj, însemnări pe programele de filme. De neratat anul acesta mi se par: Heartbound, despre femeile thailandeze care se căsătoresc cu cetățeni danezi. Un studiu fascinant despre efectele „economice” în spațiul intim și cum se schimbă destinele oamenilor. What She Said este un omagiu și un portret al Paulinei Kael. Despre cum poate un personaj să devină o instituție și despre puterea lumii „scrise” a cinemaului. Il Sindaco, Italian Politics 4 Dummies este despre lumea politică italiană, cinică și coruptă, dar ale cărei probleme nu mai sunt demult naționale, ci universale.
Aș vrea să discutăm puțin despre importanța unui festival precum TIFF-ul în peisajul autohton.
Când am venit prima dată la TIFF, la cea de-a doua ediție, am simțit că va fi un festival important pentru public și lumea filmului, deopotrivă.