„Am făcut un film în conformitate cu credo-ul meu artistic”

Ștefan Constantinescu este artist vizual și regizor, este autorul mai multor scurtmetraje. În 2012, Family Dinner a fost selectat în competiţia secţiunii speciale Semaine de la Critique a Festivalului de la Cannes. A semnat albumul pop-art Epoca de aur pentru copii.Om Câine este titlul lungmetrajului său de debut, care a avut de curând premiera la Festivalul de la Göteborg.

Om Câine este o poveste de dragoste, pe cât de obișnuită, pe atât de neașteptată, o poveste de zi cu zi despre speranță.”

Dacă te uiți înapoi, cum a fost drumul până la lungmetrajul Om Câine? Ai fi putut să faci lucrurile în altă ordine, ce simți acum?

Dacă aș putea da timpul înapoi, aș face altfel lucrurile. Dar așa este mereu când privești retrospectiv. Am regretul că nu mi-am ascultat instinctul și că am avut ezitări în unele decizii. Îmi doream ca oamenii să mă placă, să fiu apreciat, să fiu mișto în ochii lor și am făcut alegeri în direcția asta de mai multe ori. A fost o greșeală. Am învățat mult despre oameni din toată experiența asta. Dar, altfel, mi-ar fi greu să spun cu exactitate cum aș face de data asta, dacă aș putea da timpul înapoi. De un lucru sunt sigur: am făcut un film în conformitate cu credo-ul meu artistic.

Față de scurtmetraje, ce a însemnat acest proiect? La nivel de muncă, de pregătire, de intensitate a emoției.

Cred că aș putea să fac toate scurtmetrajele mele, cinci, într-o zi jumate. Exagerez, dar în foarte puțin timp oricum. S-a lucrat într-un ritm extrem de alert. Am avut puține zile de filmare pentru un scenariu de o sută patruzeci de pagini. A fost foarte greu. Mulți dintre cei cu care vorbesc despre experiența mea legată de film, mă întreabă de ce mă plâng atâta, în loc să mă bucur că am reușit să fac un lungmetraj. Nu știu cum să explic asta: nu mă plâng, dar mă doare tot. Îi apreciez și în același timp îi invidiez pe cei care trec prin acest proces cu seninătate, pe cei, de pildă, care pun poze și filmări simpatice, în timp real, pe canalele sociale.

Eu n-am putut să fiu așa, am fost foarte încrâncenat, m-am chinuit mult la facerea acestui film și am ieșit foarte urâțit din acest proces.

Lucrai la un alt proiect acum niște ani, de ce l-ai abandonat și ai simțit că trebuie să începi ceva cu totul nou?

Am tatonat tot felul de idei, au fost câteva tentative destul de avansate, dar, din diferite motive, ele nu s-au concretizat. Cu Om Câine am avut noroc. Tu vorbești de Viking Line Story, proiect care stă și acum într-un sertar. Poate că într-o zi am să-l reiau.

Care e povestea filmului de acum?

Doru se întoarce acasă, de la munca din Suedia, după ce primește de la o persoană necunoscută un SMS care-l informează că Nicoleta, soția lui, îl înșală. Torturat de ideea adulterului și condus de emoții, Doru încearcă să afle adevărul cu orice preț, împingând lucrurile până la limita extremă.

Om Câine este o poveste de dragoste, pe cât de obișnuită, pe atât de neașteptată, o poveste de zi cu zi despre speranță, plasată în două orașe – port, Constanța și Göteborg.

Ați avut premiera la începutul lunii februarie, la Festivalul de la Göteborg. Cum a fost?

În timpul proiecției, s-a chicotit, s-a râs, iar, la sfârșitul filmului, spectatorii erau foarte emoționați. Din întrebările puse de ei, mi-a fost clar că au înțeles problemele ridicate de film. De asemenea, s-a reacționat foarte bine la muzică/sunet. Am lucrat mult la muzica filmului, iar, dacă o să ai noroc de o sonorizare bună în sala de cinema, o să înțelegi despre ce vorbesc. Cred că a fost bine la Göteborg.

Ai lucrat în pandemie și asta cred că a făcut lucrurile și mai complicate. Cât de importantă a fost echipa? Ce ai descoperit și nu știai față de lucratul la scurtmetraje?

Trebuie să recunosc că, din multe puncte de vedere, cei care au făcut filmul s-au comportat ca niște eroi. La momentul respectiv, părea inuman să lucrezi în condițiile alea. Mai târziu am văzut cu toții că a devenit normalitate să stai zile în șir cu masca pe față.

Țin minte diminețile de la Constanța când ajungeam la filmare și-i vedeam pe Bogdan Ciaușoiu sau pe Dorel Badea cum pregăteau lucrurile – atunci mă simțeam în siguranță – sau pe nea Nicu care alerga către dubă, lipit milimetric de Gabi Bucur sau echipa de români venită în Suedia. O vedeam din autocarul din care filmam pe Alexandra Alma Ungureanu alergând prin pădure de la un punct la altul sau pe Vlad Grăjdan coordonând impecabil totul din benzinăria Shell de pe marginea autostrăzii.

Cam două luni după filmare, mă trezeam în fiecare zi acasă, în Stockholm, și o căutam pe Adriana Itu să-mi zică ce avem de filmat în ziua respectivă. Fără ei, nu aș fi putut face filmul, ei mi-au dat energie și curaj.

Pentru mine lucrurile la filmare stau așa: echipa este importantă, orice detaliu este extrem de important, oamenii de lângă tine, care sunt acolo să facă filmul, sunt niște profesioniști. Iar tu, regizorul filmului, trebuie să faci cel mai bun film din lume. Este o obligație pe care o ai față de plătitorii de taxe care ți-au finanțat în mod indirect filmul. Toate forțele trebuie să fie direcționate în împlinirea ideii ăsteia.

Îmi place foarte mult formatul filmului scurt, dar nu le poți compara, lungmetrajul este altceva.

Cum ar suna un sinopsis al filmului, dacă ar trebui să-l faci pentru cineva care are această prejudecată că nu merge la cinema la filme românești?

Habar n-am, chiar nu știu. Dar cred din tot sufletul că este un film care merită văzut.

Leave a comment

Your email address will not be published.