Acasă

Documentarul observațional poate fi un produs estetic chiar și atunci când este despre categorii sociale vulnerabile. Cinematografia românească ratează atât de des și dezinvolt această împreunare triplă, între documentar observațional, cazuri sociale și estetică de cinema, încât orice film care infirmă regula se cere salutat. Acasă, debutul în regie al lui Radu Ciorniciuc este fix cum au fost la vremea lor Asta e (Thomas Ciulei, 2001), Toto și surorile sale (Alexander Nanau, 2014) și Doar o răsuflare (Monica Lăzurean Gorgan, 2016). Un documentar frumos, despre realitatea deloc ferice a unei familii sărace. Familia Enache, 13 suflete, locuitori într-o colibă din Delta Văcărești. Pornit ca reportaj, devenit apoi documentar de lungmetraj și carte foto, proiectul Acasă reușește să nu sacrifice din realism nici măcar când explorează sălbăticia cu copii, nici când filmează întrunirile, nu de puține ori confrontaționale cu „oengiști” și asistenți sociali. 

Există mai multe discursuri în Acasă: unul despre excluziune, care în ciuda peisajului exotic, ocazional paradisiac, se face simțită. Celălalt despre incluziune, care în realitatea concretă a familiei Enache nu se poate ușor, rapid și fără mascări. Un discurs despre adaptare (la condițiile din deltă, la casa primită ca locuință, la regulile societății pentru cei 11 copii care, mare parte dintre ei, nu au văzut prea mult orașul). Alt discurs, despre re-adaptarea tatălui, irascibil la ideea întoarcerii într-un oraș și într-o societate pentru care nu are nici simpatii nici iluzii. 

Radu Ciorniciuc are flerul de a nu ceda locurilor comune din arsenalul documentarelor cu implicare socială: ajutat de un montaj onest și susținut de o obiectivitate narativă, debutul său oferă oameni reali și mentalitățile lor fără cosmetizări, fără discursuri, fără fisuri. Un meșteșug aproape instinctiv de-a susține un film cu ritm variat și mize empatice.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *