Nikolaj Nikitin este unul dintre cei mai longevivi prieteni ai TIFF. El este curator, director artistic și programator al mai multor festivaluri de film internaționale, având o carieră vastă și în jurnalismul cultural.
Te numeri printre primele persoane care au fost implicate în conceptualizarea TIFF în urmă cu mai bine de 25 de ani. Ne poți spune cum a apărut ideea festivalului și dacă îți amintești primele discuții cu Tudor Giurgiu?
Ei bine, ca să fiu sincer, întâlnesc o mulțime de oameni în viața mea. Lucrez în această industrie de aproape trei decenii, dar rareori îmi amintesc o întâlnire atât de clar ca cea cu Tudor Giurgiu. A fost la Varșovia, la Festivalul Internațional de Film de la Varșovia, condus pe atunci de prietenul nostru Stefan Laudyn. Ne-am întâlnit în fața restaurantului bulgăresc Varna, pentru că trebuia să ne întâlnim cu un alt prieten, Stefan Kitanov, și cu un al treilea Ștefan, Stefan Otrech, care era pe undeva prin zonă.
Tudor a venit la mine și mi-a spus: „Domnule Nikitin, aș vrea să vorbesc cu dumneavoastră”, iar eu i-am răspuns: „Scuză-mă, Niki. Domnul Nikitin este tatăl sau bunicul meu, sau cine o mai fi. Așa că hai să vorbim.” Pe atunci lucram pentru Festivalul de Film de la Berlin. Oamenii mă recomandaseră lui ca fiind persoana cu care să vorbească și am simțit imediat acea energie pe care cred că Tudor – și cu toții îl cunoașteți – o are și astăzi. Ochii îi sclipeau și era puțin entuziasmat. N-aș spune emoționat, pentru că era foarte sigur pe el. L-am întrebat: „Deci, cu ce te pot ajuta?”, iar el a spus: „Păi, știi, aș vrea să înființez un festival de film în România.” Eu am zis: „O, uau, e grozav, foarte interesant. Știu că mai sunt câteva festivaluri mai mici, dar nu știu dacă există unul mare. Deci, care sunt planurile tale? Dar mai întâi de toate, lasă-mă să te întreb unde ai vrea, de fapt, să organizezi festivalul? În ce loc?” Pentru că pentru mine este mereu foarte important locul în care se desfășoară festivalurile. Am lucrat mulți ani la Berlin, care este capitala Germaniei, iar atunci, când îl coordonam, era cel mai mare festival de film din lume. Este într-o capitală cu 4 milioane de locuitori. Dar apoi, desigur, există Cannes, care e festivalul numărul unu și se află într-un loc foarte mic. Așa că l-am întrebat: „Unde vrei să-l faci?”, iar primul lui răspuns a fost București. Eu am zis: „Okay, cunosc Bucureștiul, sună interesant. Alte idei?” Atunci el a spus: „Cluj.” Trebuie să spun, și o spun cu deplină sinceritate: acum 26 de ani, nu știam unde este Clujul, așa că am întrebat: „Unde e Clujul? Scuze, stau foarte prost cu geografia.” Ceea ce chiar este adevărat. El a spus: „E în Transilvania.” Atunci am zis: „Okay, oprește-te! E evident că o să mergi la Cluj, pentru că Cluj sună mult mai bine decât București, dar în al doilea rând… e Transilvania. Adică, haide, suntem oameni de film, nu? Bela Lugosi, nu e departe de aici. Din câte îmi amintesc, este originar maghiar, român… Cred că are și ceva sânge sârbesc, dar asta e. Adică, Dracula, desigur, este unul dintre filmele care au fost ecranizate cel mai des, iar Transilvania, pentru oricine cu cine vorbești, are o legătură cu el. Așa că am spus: „Da, te rog, fă-l în Transilvania!”
Am început să vorbim și apoi ne-am întâlnit cu ceilalți trei Ștefani. Cred că legenda spune că am avut o cină lungă, lungă, noi cinci, discutând despre cum ar trebui să fie structurat acest festival. Că ar trebui să se concentreze pe tinerii cineaști, că nu ar trebui să aibă o selecție comercială (mainstream), ci o selecție foarte îndrăzneață, pe care dragul meu Chiri (Mihai Chirilov) o coordonează și astăzi.
Cred că competiția de la Cluj este una dintre cele mai inovatoare competiții și am fost foarte clari în primele discuții, iar Tudor a înțeles asta, că înființarea unui nou festival de film era extrem de necesară, inclusiv pentru a sprijini cinematografia românească. Apoi am vorbit despre primii ani ai anilor 2000. Cred că în 2000 nu a fost produs nici măcar un film românesc pentru marele ecran. Și apoi, după cum știți cu toții, cred că în 2003, Marfa și banii de Cristi Puiu a rulat la Cannes, iar apoi a fost Un cartuș de Kent și un pachet de cafea, pe care l-am proiectat la Berlin în 2004 și a câștigat Ursul de Aur pentru cel mai bun scurtmetraj, apoi în 2005 a fost Moartea domnului Lăzărescu… Între timp, l-am vizitat pe Tudor pentru că aveam o idee de a face un așa-numit film omnibus cu șase tineri regizori și voiam ca România să fie implicată. Așa că mi-a prezentat câțiva oameni și am ajuns, sau am ajuns eu să-l aleg pe Cristian Mungiu, pe care, culmea, îl întâlnisem și la Varșovia în același an. Apoi am făcut Lost and Found cu Jasmila Žbanić, Kornél Mundruczó, Mait Laas, Stefan Arsenijević și Nadejda Koseva, care a fost lansat la Berlinale ca film de deschidere al secțiunii Forum în 2005. Apoi Mungiu a câștigat Palme d’Or în 2007, și doar acum câteva săptămâni a câștigat cu Fjord, al doilea Palme d’Or. Acum este unul dintre cei 10, sau să zicem 11 cineaști (pentru că frații Dardenne sunt doi oameni), care au două trofee Palme d’Or.
Și au mai fost la Berlinale și Corneliu Porumboiu, Radu Jude, Călin Peter Netzer și, desigur, Adina Pintilie, cu Nu mă atinge (Touch Me Not), care a câștigat Ursul de Aur. Toți acești cineaști pe care îi menționez (și uit mulți dintre ei) și producători remarcabili precum Ada Solomon, Anamaria (Antoci) au fost cu toții conectați de Cluj. Tudor s-a alăturat Oanei și lui Cristian (Hordilă). Pentru mine a fost mereu uimitor că la Cluj nu a fost niciodată doar Tudor, ci a fost această echipă grozavă de oameni de la început și până acum. Tudor, Oana, Cristian și Chiri lucrează împreună și sunt foarte conștienți de cum se conduce un festival de film în cel mai profesionist mod, pentru că Tudor și Oana sunt, practic, producători, iar pentru mine acesta este poate secretul succesului TIFF. Faptul că este condus de oameni care nu numai că au un gust foarte bun, cum are Chiri, dar sunt și producători care știu cum să organizeze un mediu. Știu cum să fie punctuali, știu cum să aleagă o locație excelentă, evident știu cum să aleagă o distribuție extraordinară, precum Ornella Muti sau Alexandra Maria Lara. Este foarte asemănătoare – organizarea unui festival de film – cu organizarea unei filmări.
Cred că de aceea Clujul și TIFF au un program atât de minunat. Nu doar că sprijină și fac atât de multe pentru cinematografia românească, dar sunt și recunoscuți de lumea exterioară. Să nu uităm că avem 40.000 de festivaluri în întreaga lume, iar Clujul a reușit, în cadrul acestei rețele de 40.000 de festivaluri, să fie printre primele 40, iar acest lucru se datorează muncii extraordinare a acestei echipe. Și, desigur, orașului Cluj, municipalității și primarului. Îmi amintesc că ultima dată când am aterizat la Cluj, la aeroport era un banner pe toată clădirea aeroportului pe care scria „Welcome to TIFF!”. Știți, de obicei sosesc la Cannes sau la Veneția, iar la aeroport au o reclamă mică: „Welcome to Cannes Film Festival!” Seara trecută, trecând pe lângă una dintre clădiri, am văzut un afiș care cred că avea 30 – 40 de metri înălțime. Așa că ei fac tot ceea ce poate face pentru un festival de film, deja de 25 de ani. Pun în continuare mult suflet și nu se opresc. Ei nu spun, așa cum poate o fac unii dintre colegii noștri (nu voi menționa nume): „Gata, am realizat asta, o să ne relaxăm și o s-o luăm mai moale.”. Sunt în permanență în mișcare, îmbunătățind festivalul, iar marele avantaj este că fac atât de multe, în special în zona de industrie. Am avut onoarea de a susține ieri un atelier pentru Transilvania Talent Lab, și există și Transilvania Pitch Stop, unde sunt prezentate proiecte în lucru, fragmente și filme finalizate.
Așa că nu merg doar pe mâna unui cineast deja consacrat precum Corneliu Porumboiu. Este minunat că Corneliu e aici, prezentându-și întreaga operă, dar și faptul că vin mereu tineri cineaști.
Pentru mine, acesta este unul dintre cele mai bune semne că festivalul crește cu adevărat de 25 de ani încoace. Văd oameni care vin constant aici. Cred că acum recunosc chiar și oameni care vin cu copiii lor, ceea ce este, desigur, foarte important pentru noi, deoarece cu toții credem că trebuie să vizionezi filme de când ești mic. Astfel, când ești adolescent, când ești adult, mai crezi în această dragoste pentru cinema, iar asta este ceea ce face Clujul. Cred că nu doar pentru Cluj și Sibiu, și ce o mai fi prin jur, ci și pentru România.
Știu că România are o situație foarte dificilă în ceea ce privește cinematografele, deoarece, din păcate, pentru o țară atât de mare, există doar un număr redus de cinematografe. Rețeaua de cinematografe nu este așa cum ar trebui să fie și doar marile comedii au succes, neexistând suficient spațiu pentru cinemaul de autor serios (arthouse) din România, care câștigă toate premiile la toate marile festivaluri: Berlin, Cannes, Veneția, Locarno. Filmele vin acasă și nu primesc aproape deloc atenție. Așa că Clujul reușește să facă multe, și aș spune nu doar pentru România, ci pentru întreaga regiune a Europei Centrale și de Est. Este cu adevărat un model de festival de mare succes. Ceea ce înțeleg prin festival de succes este, să zicem, și numărul profesioniștilor din industrie. Deci nu sunt doar eu, ci sunt mulți colegi din regiuni și de la alte festivaluri. Am luat prânzul zilele trecute cu cinci sau șase reprezentanți ai unor companii franceze de vânzări. Știm cu toții că Franța este unul dintre cei mai mari jucători din Europa, iar companiile franceze de vânzări vin aici, iar pentru mine este minunat să văd asta. Eu vin aici chiar de la prima ediție și cred că am lipsit doar la trei sau patru ediții din motive personale, așa că știu la ce să mă aștept. Dar este atât de minunat să vezi că cineva vine pentru prima dată și este cu adevărat impresionat. Agenții de vânzări francezi cu care am vorbit au spus: „Da, am auzit că este foarte bine, dar văzând cu ochii noștri, suntem și mai impresionați.” Așa că trebuie să le spun cu adevărat „Mulțumesc!” lui Tudor, Oanei, lui Cristian și lui Chiri, și întregii echipe: lui Ami și lui Alex de la partenerul de industrie, care au făcut o treabă incredibilă oferind atât de mult publicului român: oportunitatea de a vedea filme grozave. Și, de asemenea – și nu vreau să subestimez acest lucru – cineaștilor români: ocazia de a avea un loc unde să se întâlnească și să se conecteze cu lumea exterioară. Pentru că, evident, niciun film românesc din ziua de azi (dacă vorbim despre cinematografia arthouse) nu poate fi realizat fără coproducători din Franța, din Scandinavia, din Germania, iar aceștia se întâlnesc aici.
Ai apucat să vizionezi câteva filme în timpul festivalului? Și ce părere ai despre filmele selectate, ai vreun favorit printre filmele prezentate în acest an?
Ei bine, le iubesc pe toate în mod egal, ca pe copiii mei. Fiind coleg cu Chiri, iar el fiind și curatorul meu, nu aș menționa niciodată vreun favorit într-un interviu, pentru că atunci i-aș omite pe alții. Așa că vă rog să-mi permiteți să vă spun doar că selecția generală este pur și simplu genială. Este foarte bine realizată. Știu multe filme, mi-au plăcut multe filme. Vreau să-l felicit pe Chiri, care de 25 de ani reușește să mă surprindă, pentru că are un fir roșu curatorial foarte eclectic, foarte personal, în cel mai bun sens al cuvântului, iar asta apreciez cu adevărat. Cred că este unul dintre puținii profesioniști de film, nu doar din România sau din Europa, ci aș spune din întreaga lume, cu un gust atât de rafinat, clar și profund personal în ceea ce privește cinemaul. Este pe deplin capabil, având în spate o istorie de critic de film, să exprime și să comunice acel gust.
Ai schimba ceva la TIFF? Din perspectiva de curator și selecționer de film, acum că festivalul a atins un nivel de maturitate, cum își poate menține prospețimea?
Uau, asta este o întrebare foarte importantă. E întotdeauna mai ușor să dai sfaturi când cineva este la început. Nu cred că sunt în măsură să dau sfaturi, pentru că eu cred că ei toți m-au depășit deja prin toată pasiunea și munca lor devotată, dar știu ce vrei să spui. Nu este un sfat, ci o sugestie plină de recunoștință: continuați să credeți în voi înșivă și continuați să credeți în munca pe care o faceți. Cel mai important lucru este să păstreze prietenia, ospitalitatea și familiaritatea festivalului, iar ei sunt conștienți de asta. Fiecare oaspete care vine se simte în continuare foarte special, fiecare cineast care se prezintă se simte foarte special. Cea mai frecventă greșeală pe care am văzut-o la alte festivaluri (nu voi menționa care) a fost că se aflau pe un drum atât de plin de succes încât, dintr-un anumit moment, pur și simplu s-au extins prea mult. Au avut poate prea multe filme, prea mulți oaspeți și nu au mai putut avea grijă de toate.
Dar simt că aici au grijă de toată lumea, pentru că echipa este extraordinară și pentru că văd, de asemenea, cât de mult crește ea. Nu pot da niciun sfat, pentru că ei știu că sunt foarte realiști cu ceea ce au, cu ceea ce pot face și cu ceea ce pot oferi efectiv.
Este important să menținem această legătură cu cinematografia românească. Pentru că poate va exista un an în care nu va fi un Fjord la Cannes, sau poate doi ani fără un mare succes, deoarece știm cu toții că situația finanțării este foarte complicată. Cu toate astea, cred că această țară (și trebuie să menționez și Moldova, pentru că o luăm mereu în considerare) crede în asta și continuă într-un mod remarcabil. Este acum a 25-a ediție. Dacă am vorbi despre o nuntă, cred că ar fi nunta de argint, nu? Abia aștept să prind nunta de aur, care ar fi a 50-a ediție. Sper că voi mai fi prin preajmă. Cu toții vom fi prin preajmă, dar pentru moment să privim cu încredere spre ediția a 30-a. Să fim mai realiști. Aștept cu nerăbdare să revin în următorii ani, pentru că știu că de fiecare dată când vin la Cluj, de fiecare dată când vizitez TIFF, descopăr o nouă experiență. Chiar și așa, am venit aici de peste 20 de ori. De fiecare dată este o nouă experiență. Întâlnesc pe cineva nou, văd un film pe care poate l-am ratat la alte festivaluri și pe care l-a găsit Chiri. Sunt complet impresionat de asta. Ceea ce iubesc, de asemenea, este modul în care sprijină istoria cinematografiei românești, descoperind totodată câteva secrete de arhivă aici, ceea ce este foarte important. Deci, este foarte important să continue să aibă mare grijă de istorie, să nu piardă istoria cinematografiei românești. Pentru că înțelegem prezentul și surprindem viitorul doar dacă cunoaștem trecutul. Acest lucru este foarte important. Continuați tot așa și credeți în cinema și în talentele românești! Este atât de simplu. Ei știu cu toții asta și este foarte bine. Mulțumesc și continuați tot așa, fete și băieți!