Că ne cunoaștem pe noi înșine de-abia când ne trezim în situații de criză, asta nu mai trebuie s-o spunem. İlker Çatak, nominalizat la Oscar pentru The Teachers’ Lounge, a dovedit deja că îl interesează momentul anume al ființei când stăpânirea de sine începe să se clatine, iar personajele se trezesc în ape tulburi, unde prea puțin mai contează ce cred ele despre lume sau despre ele însele. Noul său film introduce cu măiestrie elementul politic în discuția despre omul sub presiune, arătând cum se naște un cerc vicios între un sistem care instrumentalizează fragilitatea morală a indivizilor și persoane care, de dragul confortului, încep să cedeze frânturi de libertate.
Derya e actriță, Aziz dramaturg. Sunt căsătoriți, lucrează împreună, spectacolele lor se joacă cu sălile pline, au o fiică – totul merge ca pe roate. Mai mult, așa cum se așteaptă din partea oamenilor civilizați și mondeni, sunt angajați politic, de partea bună a istoriei, cum s-ar spune, mai ales că trăiesc într-o Turcie autoritară, unde această parte bună este ușor de identificat și musai de apărat. Până aici, totul bine. Doar că, într-o zi, Derya refuză să facă un selfie cu guvernatorul provinciei, iar Aziz își încurajează studenții să participe la un protest împotriva guvernului. Implacabil, tăvălugul autoritar se pune în mișcare. Cei doi se trezesc fără loc de muncă, fără bani sau siguranța zilei de mâine.
Așa începe calvarul. Scrisori galbene nu vorbește atât despre dictatură, cât și despre absurdul și paradoxurile care ne guvernează conștiințele și sistemele de valori. Este sigur că, într-o țară precum Turcia lui Erdogan, ambiguitatea umană este însoțită de echivocul totalitar, iar nevoia de compromis devine din ce în ce mai puternică. Și poate tocmai de aceea regizorul îi oferă filmului său o dublă cetățenie: pe post de Ankara își asumă că va folosi Berlinul, iar pe post de Istanbul, Hamburgul. Ca nu cumva să credem că povestea nu e și despre noi.
Mai ales într-o epocă a extremismului în plină ascensiune, relația perversă pe care un stat autoritar o cultivă cu cetățenii săi trebuie să ne preocupe în primul rând din perspectiva propusă de acest film, câștigător al Ursului de Aur: propria noastră dispoziție de a da mâna cu răul.