De la un film în plan-secvență, făcut ca un pariu de grup la Eforie Sud, la discuția despre CNC, tabere estetice și riscul de a te repeta, Tudor Giurgiu vorbește despre nevoia de a schimba formulele de lucru. În același timp, regizorul pregătește un documentar despre Nadia Comăneci și se gândește la o direcție mai amplă dedicată poveștilor sportive.
3 zile în septembrie pare, cel puțin în filmografia ta recentă, o schimbare de registru. Cum îți alegi subiectele? De ce te duci în zone atât de diferite?
Îmi oferă, în primul rând, ocazia de a demonstra că sunt versatil. Îmi place să fac lucrurile altfel. Vine și dintr-o frică de a mă repeta, de a folosi același tip de storytelling, același unghi, aceeași perspectivă.
Mi se pare că, odată cu vârsta, există riscul să devii foarte fidel unei singure formule de cinema. De aici vine încercarea conștientă de a schimba registrul și de a alege subiecte diferite, dar mai ales de a nu repeta procesul. Îmi place să lucrez cu alți colaboratori, cu oameni mai tineri, să le ascult vocea. Cred că asta ajută filmul.
Ai vorbit despre frica de a te repeta. Eu aș numi asta și curajul de a merge pe căi nebătătorite de tine. Cum te raportezi la trendurile estetice sau ideologice care apar în cinemaul românesc?
Eu nu cred că mă pot încadra singur. În orice caz, am făcut ce am crezut că e bine pentru mine. Nu am făcut filme într-o anumită stilistică doar pentru că era la modă să faci cadre lungi sau să fii asociat cu Noul Cinema Românesc. Am făcut cum am simțit că e bine pentru mine și pentru poveste.
Și 3 zile în septembrie a fost o formă de libertate. A venit pe neașteptate, dar am zis: „Hai.” Să dai cu piciorul la o șansă de genul acesta mi se părea greșit. Cred că și faptul că l-am făcut ca pe o experiență de grup, ca pe o tabără de creație, a contat foarte mult.
Filmarea a pornit și ca un fel de creative camp la malul mării. Ce a însemnat asta concret?
Mi-a plăcut ideea de a avea niște reguli: șefii de departamente să nu mai fi lucrat niciodată împreună. Operatorul era la primul film. Nu mai lucrasem nici cu decorul, nici cu costumele. Cu unii actori mai lucrasem, cu Emilian Oprea și cu Andreea Vasile, dar în rest erau oameni noi. A fost foarte mișto să ne descoperim și să lucrăm în formula asta, cu mulți oameni.
Ai vorbit deschis despre faptul că începutul filmului pornește dintr-o referință asumată la Sábado, filmul lui Matías Bize. Cum te raportezi la influență, împrumut sau dialog cu filmele altor cineaști?
Aici a fost organic. Când am văzut începutul din Sábado, am zis imediat: „Ăsta e.” Și de acolo toate celelalte lucruri s-au legat. În general, sigur că văd filmele colegilor, dar nu mă raportez neapărat în termenii aceștia. Admir foarte mult ce face Radu Jude, de exemplu.
Poți să faci lucruri în condiții cât de cât civilizate, cu oameni care vor să contribuie, cu bugete mici și cu promisiunea unor finanțatori care, până la urmă, te ajută.
Apropo de finanțări: cum vezi situația concursului CNC? Se schimbă ceva esențial?
Din câte știu, regulamentul a trecut la Minister, l-au aprobat. În mod clar va fi o schimbare. Cred că vor fi mai mulți bani. Dar, în continuare, mi se pare discutabil sistemul acesta de punctaj. Mă refer la modul de evaluare a proiectelor. Ne întoarcem din nou la același sistem, care a generat multă respingere în breaslă. Alex Trăilă a scris foarte bine pe subiect: un sistem bazat pe meritocrație și pe recircularea ideii că fiecare regizor și producător are un calificativ și trăiește din asta. E atât de multă pedală pusă pe un calcul aritmetic, de parcă subiectivitatea poate fi eliminată în alegerea unor proiecte. Peste tot în lume, de la juriul de la Cannes până la orice alt concurs, ai oameni mai buni sau mai răi, mai subiectivi sau mai puțin subiectivi. Nu o să mă convingă nimeni că la Cannes sunt toți hiper-competenți și neutri, iar la CNC nu. E o iluzie că doar la noi există problema asta.
Deci ai prefera un proces mai degrabă bazat pe conversație și consens decât pe grile?
Da. Nu înțeleg de ce juriul nu ar putea, printr-o conversație lungă, nu doar printr-o jurizare matematică, să ajungă la o listă: care sunt cele 10 sau 20 de filme care ne reprezintă? Sigur, e negociere, nu toți au aceleași gusturi. Mai lași de la tine, mai lasă și ceilalți. Dar cred că niște oameni pot negocia și pot agrea asupra unei liste fără nevoia de a face grile.
Ultima parte a discuției noastre merge spre Nadia Comăneci. După Nasty, pregătești un documentar despre o figură la fel de mitologică. În ce zonă ai vrut să duci filmul?
Greutatea filmului vine inevitabil din faptul că vorbești despre un personaj atât de complex, despre care lumea știe foarte puțin în momentele ei critice, vulnerabile, complicate. Narativul oficial comunist este atât de negativ și, în același timp, este atât de prezentă imaginea perfecțiunii, a notei 10. Pentru mine, important a fost să ne dăm seama că filmul este despre felul în care te poți reconstrui ca persoană din nimic, după ce ai dat cu capul de podea. Asta i s-a întâmplat ei în 1989-1990, când a ajuns în America.
Revenind la 3 zile în septembrie: cum a fost receptarea la Rotterdam?
Când l-am terminat, l-am lăsat deoparte câteva luni. Apoi l-am trimis la Rotterdam, convins că e un film mult prea light, mult prea simplu, fără greutatea marilor opere. Oamenii de la Rotterdam au fost foarte încântați. Mi-au reproșat chiar că nu l-am trimis mai devreme, pentru că l-ar fi putut lua într-o competiție numită Big Screen Competition, pentru filme mai de public, secțiune pentru care închiseseră deja selecția.
A fost foarte încurajator. Li s-a părut interesant tocmai faptul că filmul nu respectă matricea aceea așteptată. Asta m-a făcut să simt că, de fapt, chiar avem un film. Aș repeta oricând experiența, inclusiv convenția one-shot-ului, care oferă unui regizor șansa de a folosi tot ce a acumulat.
3 zile în septembrie a deschis aseară cea de-a 25-a ediție a TIFF, în Piața Unirii, în prezența echipei, și mai are o proiecție vineri, 19 iunie, 20:30 – Casa de Cultură a Studenţilor