Irina (Ioana Chiţu) locuieşte cu familia undeva la munte. Are 22 de ani şi ar vrea să plece la Bucureşti, la facultate, la experienţe noi şi un alt mod de viaţă. Aici nu îi lipseşte nimic material, dar nu mai rezistă violenţei domestice şi comportamentului abuziv al rudelor. Verişorul ei (Mircea Postelnicu) e un control-freak cum rar s-a întâlnit, iar asta o face să se închidă în ea, să izbucnească aparent fără cauză şi să nu aibă încredere în nimeni. Fără să mai poată înghiţi prea mult, nici nu cunoaşte alternativa. Când ai crescut cu bullying-ul, începi să-l vezi ca pe ceva normal.
Regizoarea Alina Grigore, aflată la debut în lungmetraj, mizează pe un subiect profund românesc – sau, mai bine spus, pleacă de la un context românesc, care însă e universal recognoscibil: atitudinea patriarhală în familia clasică, unde tradiţia şi conservatorismul, înţelese prost, ajung să se transforme în teroare şi păstrarea aparenţelor. Filmul pleacă de fapt de la povestea a două mentalităţi, una înrădăcinată în origini, alta care vrea să se rupă, să devină liberă, să zboare.
Ajunsă în primul orăşel, Irina găseşte întâmplător supapa – (să fie soarta?): pe Tudor (Emil Măndănac), provenit dintr-o lume a dialogului şi înţelegerii am(i)abile între oameni. Dar stilul lui prea cald o nedumereşte iniţial. Neînvăţată să fie întrebată, cu calm, cum se simte, ce dorinţe şi gânduri are, neînvăţată de fapt să fie ascultată, ea trece printr-o transformare forţată pe care o asimilează greu. Dezobişnuirea asta vine cu atât mai greu cu cât nu scapă complet de familie. E un du-te vino rural-urban – speculat pictural de cinematografia lui Adrian Pădureţu – care construieşte tensiune, ritm, şi o stare constantă de incertitudine. Dezordinea relaţională contrastează atmosfera glacială a unui loc unde sub aparenţa idilismul se râcâie răni adânci.
Filmul a câştigat marele premiu la San Sebastián şi poate fi văzut joi, 23 iunie, ora 19:45, la Universitatea Sapientia, şi vineri, 24 iunie, ora 12:45, Cinema Victoria.