Mia își ratează răzbunarea, cel de-al doilea lungmetraj al lui Bogdan Theodor OLTEANU, a fost proiectat la TIFF și e programt să intre în toamna asta pe ecrane. E o poveste despre tinerețe, dezamăgire, revoltă, o tragicomedie în care o poveste de amor se transformă într-o scenă de bătălie și de răzbunare. Am vorbit cu Bogdan despre cum e să faci filme independente și să vrei să te apropii de poveștile unor personaje feminine.
Mia își ratează răzbunarea e al doilea lungmetraj independent pe care îl faci. Spuneai că ți-ai propus să faci o trilogie, asta înseamnă un puzzle în care poveștile se leagă. Cum ai ajuns la această formulă și de ce aceste povești cu personaje feminine, care dezbat, pun în discuție raporturile femin/masculin, decojesc stereotipurile și diferențele de gen?
Primele lucruri pe care le-am făcut, și în film și în teatru, erau vag autobiografice. Bine, sună pretențios, că nu sunt așa de multe – niște scurtmetraje și un spectacol. Dar erau primele. Am avut la un moment dat impulsul să mă uit mai degrabă în afara mea, în jurul meu.
Aș spune că e mai degrabă tematic o trilogie, legăturile dintre filme sunt neimportante. Dar toate trei au o protagonistă de 20 și ceva de ani și au loc în același mediu – un soi de burghezie bucureșteană cu pretenții de boemie.
Nu mai știu cum am ajuns la ideea asta – probabil că m-au impresionat poveștile femeilor din jurul meu.
Cum te raportezi la momentul de acum din cinema, după ce s-a vorbit deja de moartea Noului Val?
E discutabil cât de mort e. Formal aș zice că nu tocmai, dacă ne uităm (dau exemple doar de anul ăsta)la Întregalde, Câmp de maci sau Otto Barbarul. În spirit, probabil că e mort demult. Revoluționarii din 2000 sunt azi în poziții de putere și mai degrabă conservă sistemul decât să îl chestioneze. Ceea ce nu e de neînțeles.
Cât de complicat e să faci filme în regim propriu, fără finanțare de la stat?
Nu știu cum e cu finanțare, că n-am avut niciodată. Am auzit că e greu și să ai bani. Sigur că mă amuză să aud oameni spunând că se chinuie, că au doar un milion de euro pentru un film. Dar poate așa e. Dar e complicat și cu 10.000.
Ai avut și alte meserii înainte de a te apuca de cinema. Te-au ajutat în vreun fel în ce faci acum?
Probabil că prima mea meserie – reporter de investigații la România Liberă – m-a ajutat cel mai mult. Am învățat să mă documentez și să vorbesc cu oameni.
Când știi că o idee de scenariu chiar va ajunge să fie film? Și cum te documentezi pentru filme, având în vedere că nu scrii neapărat povești despre ce simți, ce ai trăit?
E un proces în care pornesc de la cadrul general – de la teoria care tratează ce mă interesează, de la observații sociologice. După care distilez până ajung la particular, la personaje cu voce proprie și univers limitat. Nu știu, citesc, văd filme, trag cu urechea pe la mese, vorbesc cu cât mai mulți oameni.
Am asistat la o proiecție de la Elvira Popescu a filmului tău de debut, la care erau în public mai multe reprezentante ale Asociației Accept. Discuția se îndepărtase la un moment dat de scopul ei, în sensul în care se ridicase problema dacă un regizor bărbat „are dreptul” să facă un film despre o relație de iubire între două femei. Cum a fost pentru tine și cum te poziționezi între militantism și artă, în cazul ăsta?
Cred că întrebarea spectatoarei în discuție era validă și are dreptul să nu fie de acord cu ce am făcut. Iar eu am dreptul să fac ce filme vreau. Nu mi-am pus problema să fac vreodată militantism, dar nici nu cred că – în secolul ăsta – arta mai poate să fie complet inocentă și complet apolitică. Mi-a fost clar că dacă mă apropii de anumite subiecte trebuie să le tratez responsabil. Soluția mea a fost să colaborez cu oameni care au ceva despre ce facem și să le creez spațiul în care să spună.
Care sunt lucurile pe care ți le imaginai într-un fel când te-ai apucat de film și ai descoperit că sunt altfel?
Îmi imaginam că performanțele – incontestabile și aproape incredibile – filmului românesc au construit un mediu aparte în societatea românescă. Mai multă meritocrație, mai puține cabale și complicități. Eram naiv. Ecosistemul cinemaului românesc e populat de mari artiști, dar e la fel de bizantin în maniere și protocoale precum ca restul țării.
Ce ai învățat de la actrițele cu care ai lucrat?
E greu să înșir ceva care să semene cu o curiculă. N-am făcut vreo școală de regie, așa că mai tot ce am învățat am învățat făcând. Am învățat și de la actori și de la operatori și de la sunetiști și de la monteur.
Cum crezi că va arăta cinema-ul românesc peste 5 ani?
Sunt chiar în siajul intrării în cinematografe cu Mia își ratează răzbunarea. Și a fost o experiență apăsătoare și tristă. Parțial din cauza pandemie, dar și pentru că tot ce înseamnă distribuție în România e un dezastru. Probabil 10% din oamenii care lucrează în asta știu ce fac, administratorii de cinematografe sunt practic agenți de imobiliare. E un sistem stupid în care toată presiunea se întoarce tot asupra regizorilor și producătorilor. Nimeni nu face nimic pentru cinema – stat sau persoane fizice – și tot filmele sunt de vină.
Poate peste 6 luni o să fiu mai optimist, dar azi nu am motive să cred că peste 5 ani va fi altfel.