Am vorbit cu producătoarea și regizoarea Monica Lăzurean Gorgan despre cum funcționează și cum nu funcționează politicile de mediu din România, despre proastele obiceiuri individuale și sistemice, despre cât riști filmând cu camera ascunsă.
Proiectul acesta a început cu ani buni în urmă. Ne dai detalii despre punctul de pornire?
Eu avem ideea unui film despre tăierile de păduri și inițial am vorbit cu producătoarea Ebba Sinzinger din Austria și cu Michaela Kirst, care este și ea co-regizoare la Lemn. Apoi l-am contactat pe Alexander von Bismarck care reprezintă un ONG, Enviromental Investigation Agency din America. L-am contactat pe el pentru că ne-am gândit la vremea aceea că el ar vrea să vină în România pentru a investiga și înțelege mai bine ce se întâmplă aici. Și l-am întrebat dacă poate să ajute cauza pădurilor din România. Von Bismarck a venit, l-am plimbat prin mai multe zone, i-am făcut un research în prealabil și a zis că ar vrea să rămână mai mult pe aici, iar împreună cu echipa lui să vadă cum poate să ajute.
La Lemn ați lucrat trei regizoare, cum v-ați sincronizat?
Filmările propriu-zise au fost individuale. Mergeam sau eu, sau Michaela. Ebba nu a fost la filmări decât o singură dată, ca observator. Ne înțelegeam bine, deci ne-am organizat bine încă de la început. Împărțeam ziua, locațiile, oamenii, fiecare știa ce are de făcut. A fost simplu și eficient aș putea zice. Eu am filmat în România tot, în Peru a filmat Michaela, înlocuind-o pe Ebba, care se accidentase. În Rusia și în America a filmat tot Michaela. Chiar ne-am organizat bine. Dacă lucrurile sunt spuse clar și puse pe masă de la început, fără bătăi de orgolii sau tensiuni lucrurile pot merge bine.
Mi-a rămas asta în cap „în România, în fiecare an se taie o suprafață de pădure de dimensiunile Bucureștiului”. Crezi că oamenii pot conștientiza cât de mult înseamnă asta?
Cred că oamenii pot conștientiza chestia asta și suntem conștienți de tăierile industriale de la noi, atât de cele legale cât și de cele ilegale. La noi în țară se taie mai mult decât ar trebui, asta știe toată lumea. Problema este că oamenii care conștientizează asta nu sunt în sistemul Silviculturii. Problema este sistemul, cum e organizat, ce fel de mentalități sunt acolo. De nenumărate ori mi-am pus întrebarea „cum poți să spargi un sistem?” , „cum poți să-l îmbunătățești?”. Vorbesc de un sistem foarte puternic în momentul ăsta, nu e doar în Silvicultură așa, tot așa este și în sistemul medical. Când acolo s-au împământenit anumite metehne, obiceiuri vechi, un fel de rețea ilegală în care taci și trebuie să faci pentru că altfel ești scos din sistem… atunci este greu să te lupți cu acest sistem. Cred că despre asta este vorba, nu de noi simpli cetățeni care da, conștientizăm povestea asta.
Există ceva detectivistic, de film cu spioni în modul de-a funcționa al activiștilor. Te-ai simțit în pericol pe durata proiectului? Cum îți găsești resursele de a continua ?
Da, filmul este construit cu „spioni de mediu”, oameni care spionează pentru binele mediului, dar până la urmă este un documentar care se încadrează în clasica definiție a documentarului observațional. Noi observăm și filmăm oameni care fac pe spionii. Nu am simțit pericolul foarte aproape de mine. Nu am fost amenințați, nu s-a apropiat nimeni de noi cu gânduri rele pentru că am avut grijă să nu îmi pun echipa de filmare în situații periculoase, să nu-i duc în zone ciudate, neverificate, nesigure. În fine, în Rusia, acolo poți să ți-o încasezi, în România nu este chiar atât de periculos. Când am fost la filmări da, știam că mai suntem urmăriți de o mașină sau alta, dar nimic cât să ne simțim nesiguri. „Resursele pentru a continua”… cred că este vorba de un fel de adrenalină pe care o ai la filmare și de care în momentul ăsta mi-e dor. Nu am mai filmat de ceva vreme. La documentar este frumos: mergi, ști ce o să filmezi, ști că te întâlnești cu omul cutare… dar sunt zile în care se întâmplă lucruri foarte frumoase, neașteptate, spontane. Uneori trebuie să iei niște decizii pe moment și atunci te hrănești cu adrenalina, care te și bucură. Filmul acesta a pornit de la nevoia de a lupta pentru o cauză și asta îți mai dă un pic de resurse și niște speranță. Chiar dacă această cauză pare fără speranță. Uite, nu vreau să sune a clișeu, dar victoriile sunt niște pași mici, pe care cineva trebuie să îi facă.
Dacă aș zice că sistemul legal este conceput cu găuri/portițe/ loopholes care protejează corporațiile aș exagera?
Sistemul legal din România este, pe foarte multe domenii permisiv, are aceste portițe. Poate inițial a fost făcut așa mai larg, pentru că atât se putea mai demult. Acum, cred că pur și simplu nu se dorește un cadru legislativ puternic care să limiteze și să frâneze din mai multe direcții monopolul. Pentru că este vorba de monopol. Sunt multe sisteme legale care încurajează corporațiile, dar în cazul lui Lemn nu aș utiliza „corporație”. Este vorba de un mare procesator de lemn. În Codul Silvic, în momentul acesta din nou se dau niște bătălii cu ușile închise pentru a relaxa codul silvic exact acolo unde este vorba de monopolul unei companii. Pentru că există în lege o limitare a capacității de a procesa un singur fel de lemn per companie. Pentru a nu monopoliza și dezavantaja alte companii mai mici. În acest timp, cât stăm noi de vorbă, se lucrează fix pe acest punct din Codul Silvic, pentru a relaxa monopolul companiilor mari.
S-a protestat pentru păduri. Ce s-a schimbat efectiv între proteste și august 2020?
Atunci când s-a protestat pentru păduri, scosesem investigația făcută de Enviromental Investigation Agency și am făcut o conferință de presă. 9 zile mai târziu s-a ajuns la acest protest. A fost un lucru foarte important pentru mișcarea noastră, că am reușit să provocăm valul acela de protest. S-a întors atunci Codul Silvic, s-a limitat acest monopol, de la 50% pentru o companie pentru procesarea unui tip de lemn la 30%. De-a lungul anilor s-au schimbat lucruri punctuale. În bine, în foarte rău, apoi iar în bine, în foarte rău și acum în ceva mai bine. Cei 30% pentru monopolul unei companii au rămas, se dorește relaxarea lor. Dar cei de la Enviromental Investigation Agency au rămas în continuare să facă cercetare și să lucreze cât de mult se poate pentru cauza pădurilor din România. Din echipa lor, Dave venea cel puțin odată pe an la minister, se întâlnea cu ONG-urile, cu Greenpeace, cu WWF. În domeniul silvic, de când urmăresc eu chestia asta, cam așa merg lucrurile. Ce se face bine într-un guvern se strică de către următorul guvern. Și din punct de vedre legislativ, ca să facă din nou ceva bun, durează foarte mult. Uite, în ultima vreme, acuma în 2020, s-a repornit oficial SUMAL, care este un program absolut esențial pentru Ministerul Mediului și pentru cei care taie și raportează, este sistemul care centralizează tăierile și comerțul cu lemn. S-a redeschis Inspectorul Pădurilor, și asta datorită și lui Bogdan Micu și altor oameni implicați și curajoși. Bogdan s-a oferit din nou voluntar în Ministerul Mediului și a oferit soluții pentru transparentizarea sistemului SUMAL și a Inspectorului Pădurilor. Evident au fost oameni care l-au atacat și pe Bogdan Micu, l-au atacat și pe actualul ministru. Cei care acuză, lor le este frică de un sistem transparent. Și la noi asta lipsește, un sistem transparent.
Ne trezim la timp cât să evităm o catastrofă planetară?
Eu văd două cauze principale pentru situația de acum. Pe de-o parte este un sistem înțepenit pentru a produce bani și avantaje, iar oamenii din sistem nu au această… disponiblitate de-a înțelege… catastrofa ecologică… nu aș folosi „catastrofă”, dar aș folosi un termen similar. Nu cred că ei sunt conștienți sau că mai au capacitatea de a înțelge. Și pe de altă parte sunt obiceiurile noastre comode din capitalismul haotic. Obiceiurile de-a avea mobilă ieftină, pe care să o aruncăm peste 2-3 ani. Nu ne uităm de unde provine lemnul, dacă a fost tăiat în mod responsabil, nu ne gândim nici când mergem cu mașina, nici când cumpărăm lucruri de care nu avem nevoie. Sunt obiceiuri care ne fac foarte comozi și nu suntem încă în poziția de a înțelege cu adevărat, noi ca oameni, noi ca societate, că efectiv ne tăiem craca de sub picioare. Și sistemul nu este pregătit să înțeleagă problemele de mediu de acum.