Oriunde, cinema

Locuri în care am văzut filme: ateliere, beciuri, poduri, săli de Operă, scări istorice, grădini botanice, hoteluri ruinate. Și asta în vremurile în care nu existau device-uri portabile, pe care să le iei oriunde și să transforme totul într-o sală de cinema. Așa că ediția aceasta de TIFF, în open air, nu mi se pare extravagantă. Sunt obișnuită cu proiecțiile departe de „dotările standard” – confort, curățenie, cinematograf cu acoperiș (preferabil), scaune comode, ecran mare, șamd. 

Uneori, era chiar insalubru. Îmi amintesc că la Cinema Tineretului din Iași, o clădire interbelică acum dispărută, trebuia să stau cu tălpile pe scaunul din față ca nu cumva să-mi mișune șobolanii printre picioare. Mi-era frică de șobolani, dar mai mult mă temeam să nu pierd nicio proiecție din Lunga cavalcadă în drum spre casă pe care l-am văzut de vreo 35 de ori. Șobolani avea și Cinema Bulevard din București (o fostă splendoare tot din interbelic), doar că îți mai oferea în prețul biletului și o pătură consistentă de coji de semințe. Un decor perfect pentru Vremea Țiganilor, proaspăt venit de la Cannes. Pe vremuri, mersul la cinema era o distracție de trib. Nu vedeam niciodată un film singură, eram cu prieteni, familie, colegi. Ba mint, pe la 8 ani, tata a reușit să facă rost de un singur bilet la Imperiul Contra-atacă de la un măcelarul cartierului (frate-miu mai mic a scâncit, dar i-am zis că oricum nu știe să citească subtilturile). Nu mai erau nici măcar locuri în picioare, așa că m-am cocoțat într-una dintre firidele cinematografului Republica (cu vreo 1000 de locuri, balcon și lojă) ca să zăresc ceva. 

Tot fără loc, am văzut O fată fericită la Cinema Copou, tolănită pe scena din fața ecranului, într-un racursi care mi-a scrântit gâtul pentru vreo săptămână. Am fost la filme și la Teatrul de vară de lângă ștrandul care e acum mall, cu părinții, dar aveau mereu cu subiecte mature, plicitisitoare, și mă jucam cu alți copii printre scaune. 

Am pierdut zeci, da, nu exagerez, zeci de nopți la maratoanele video din anii 80, când plăteam câțiva lei și urmăream selecția extrem de eclectică a proprietarului aparatului (care nu era mereu același cu cel al apartamentului). Era o loterie: puteai să prinzi comedii sexuale debile ca Bubble Gum, dar și Once Upon A Time in America. Când sufrageria nu mai era suficientă, se folosea și spațiul balconului închis pentru murături. La adăpost de securiștii, unii foloseau boxele din beci, care deveniseră o prelungire locativă înzestrată și cu covoare. Îmi amintesc mirosul de ciorapi nespălați și de sudoare excitată.  Eram atât de flămânzi de crâmpeie culturale vestice, încât ne-am fi înghesuit și într-o debara. 

Mai târziu, când moda video a explodat, proiecțiile se făceau în Sala Mare a Teatrului Național, între stagiuni, dar și la Operă. Erau aranjate monitoare cam la fiecare rând și o doamnă traducea live la microfon, de pe un jilț impozant din recuzită. La Teatrul Național din Iași am vizionat Întoarcerea Cavalerului Jedi și la Operă, Lupul cu Chuck Norris. 

După revoluție, am văzut Peeping Tom, film megacult și obscur, într-un atelier auto reconvertit, pe unul dintre televizoarele Siemens second hand cu care tata împânzise orașul. Cum ajunsese pe caseta unui „videofil” ieșean, iată unul dintre misterele contrabandei cu cinema? Locuri de proiecție am mai prins în galerii de artă, baruri sau parcuri. Mi-a plăcut aerul balcanic al open air-ul de la Cetate, de pe malul Dunării, pentru că era saturat cu muzica lăutarilor care cântau la restaurant. Teatrul de vară de la Costinești cu bănci de lemn era un dom al giugiulelii pentru studenții înfierbântați. De atunci, pentru mine, The Player al lui Altman înseamnă visul unei nopți de vară în brațele unui coleg operator cu vaste cunoștințe de anatomie. La Odessa, iarași magnific: am văzut Pământ, capodoperă mută, pe scările legendare unde s-a filmat Crucișătorul Potemkin, cu acompaniamentul trupei Daha Braha. Proiecție atât de catarctică, încât am adus-o la TIFF, cu același succes. Emoționant a fost și când, în sala de la Friedrichstadt-Palast din Berlin, un templu comunism al baletului est german și al șlagărelor lui Karel Gott, cortina s-a ridicat pentru varianta restaurată 4 K de la Taxi Driver

Dar parcă niciun alt festival n-a știut să reconvertească precum TIFF-ul orice spațiu în sală de cinema ca să ne ofere o experiență diferită, memorabilă. Continentalul, splendid și decrepit, terasa Echinox a începuturilor, biserica, numai bună de film mut, tot felul de curți și de grădini unde s-a oftat, s-a strigat s-a dansat, s-a cazut de pe scaun de uimire.

Am prins o noapte superbă la Bonțida, la proiecția Călătoriei pe Lună a lui Melies și apoi mașina salvării înapoi spre oraș, pentru că taxiurile dispăruseră. Anul acesta, nimic nu arată mai spectaculos ca pădurea Hoia, cu copacii ei fantomatici, decupată parcă dintr-un film arthouse de groază. Lynch sau Eggers știu oare de ea? Filmul e o experiență imersivă dar, mai ales, una colectivă. Toate aceste locuri de proiecții au ceva în comun- oamenii vin pentru cinema și atmosferă, nu ca să bifeze o seară în mall. De aceea, cred că această ediție de TIFF, în ciuda aparentelor limitări, e una profund cinematografică, pentru că reinventează spații și ambianțe. Și creează un soi de misticism.  

PS: Rusoaica Tamara, producătoarea de la Criminal Man, îmi dă dreptate, într-un mesaj: „Mi-a plăcut la nebunie în natură. Una dintre cele mai bune experiențe cinematografice pe care le-am avut. M-am îndrăgostit!”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *