Discuția despre finalul Noului Val / Noului Cinema Românesc se poartă deja de câțiva ani, începând cu studenți de film și regizori de scurtmetraj care nu se identifică artistic cu el, până la cele mai înalte niveluri. Un fapt, de altfel, natural: este curentul predominant al cinematografiei românești din ultimii 14 ani (sau 19, depinde dacă iei Marfa și Banii sau Moartea domnului Lăzărescu drept punct cardinal). Este o paradigmă artistică îmbrățișată atât de cineaști-pionieri, care au formulat premisele estetice și tematice ale Valului, cât și de epigoni cu tentative mai puțin fericite de a asimila structura minimalistă, cu tente sociale, a mișcării – fie repudiată complet, de regizori (și regizoare – vezi cazul Cristinei Iacob) care își doreau un cinema local mai dinamic, mai mainstream, mai ușor de digerat pentru publicul larg. În consecință, mai ușor de capitalizat la box office.
Selecția de din această ediție a Zilelor Filmului Românesc stă mărturie: Noul Val se sfârșește, sau, cel puțin, se reconfigurează înspre cea de-a doua etapă a sa (vezi Noile Valuri din Taiwan, Argentina, Iran ș.a.) – de la regizori consacrați la debutanți, cineaștii români lasă în urmă cadrele de zece minute în care se mănâncă ciorbă și se avântă înspre noi teritorii estetice și tematice.
Pe de o parte, avem tineri cineaști care preiau o parte din caracteristicile formale ale Valului (în special cadrele de lungă durată) și le aplică într-un discurs ce se distanțează de storyline-uri ce pot fi acuzate de mizerabilism. În Monștri., debutul în lungmetraj al lui Marius Olteanu, cadrele lungi sunt dedublate de o compoziție meticuloasă a elementelor, dar și de o mizanscenă adesea strânsă, intimă, care concentrează atenția asupra personajelor principale și elimină majoritatea acțiunii din planurile secundare. În această categorie se situează și al doilea lungmetraj al cineastei Ana Lungu, Un prinț și jumătate – însă aplicând formula cadrului-secvență și a mizanscenei ample pe o narațiune jucăușă, auto-ficțională (personajele din film par extrem de similare cu actorii care îi interpretează, ca biografie și personalitate) care închină pălăria și către genul mumblecore.
În ceea ce privește cineaștii consacrați ai mișcării, și aceștia se îndepărtează notabil de stilul auster al Noului Val și abordează registre noi și inedite.
Însă poate cea mai puternică despărțire față de Val se poate observa în La Gomera, cel mai nou film al lui Corneliu Porumboiu, proaspăt venit de pe Croazetă, unde s-a aflat în Competiția Oficială de la Cannes. Porumboiu lasă aici în urmă multe dintre trăsăturile predominante ale cinemaului său de până acum: montajul și cromatica sunt foarte dinamice, pedala comică este apăsată până la capăt, iar întregul film are poate cea mai bogată coloană sonoră din ultimii 20 de ani, cu melodii precum „The Passenger” al lui Iggy Pop pe fundal. Iar dacă Valul era prin excelență realist și trenant, Gomera este un neo-noir ludic și ușor de digerat – singurele laitmotive care încă reverberează în noul film al lui Porumboiu fiind critica la adresa poliției, dar și curiozitatea sa față de posibilitățile limbajului.
Nu doar cinemaul de gen (mult deplâns ca find complet absent din rândul producțiilor locale) capătă antren – și cel asumat-politic începe să capete teren. La rândul lui un veteran al Noului Val, deși debutează în lungmetraj relativ târziu, în comparație cu ceilalți cineaști, Radu Jude infuzează discursul formal al mișcării cu puternice influențe venite dinspre cinemaul lui Godard în cel mai nou film al său, Îmi este indifcerent dacă în istorie vom intra ca barbari. Critica politică implicită devine cât se poate de explicită, iar auto-referențialitatea și inserțiile meta-cinematografice sunt tușate puternic, într-un discurs ce nu se teme să scuture, proverbial, conștiințele spectatorilor săi.
Și filmul documentar dă semne de reîmprospătare formală, apelând din ce în ce mai des la materiale tip found footage. Distanța dintre mine și mine al cuplului regizoral Mona Nicoară și Dana Bunescu realizează portretul poetei Nina Cassian, utilizând extensiv materiale din arhiva TVR-ului, din arhive personale și informații din dosare de Securitate pentru a creiona imaginea unei personalități carismatice și controversate. Iar în Emigrant Blues al co-regizorilor Claudiu Mitcu și Mihai Mincan, un film în trei tablouri care, mai bine de jumătate, nu are personaje centrale, piesa centrală (la propriu, și la figurat) fiind un montaj cu filmări personale ale imigranților români în Spania: de la casete VHS cu home videos de la începutul anilor 90, până la filmări verticale cu smartphone-ul, vedem cum românii se integrează în cultura noii lor țări de adopție.
Pe scurt, este cu siguranță un an foarte interesant pentru cinemaul românesc, în care încă se simt reverberațiile debuturilor fulminate ale ultimilor câțiva ani, precum Soldații și Touch Me Not – așadar, nu ratați cele mai noi premiere din cadrul Zilelor Filmului Românesc dacă sunteți curioși să descoperiți cele mai noi direcții în cinemaul autohton.