Filmul de debut puternic al lui Szilárd Bernáth este o poveste despre maturizare: Ádám pleacă dintr-un mic sat din Borsod și încearcă să se confrunte cu traumele cauzate de comportamentul abuziv al tatălui său; rap-ul devine eliberarea pentru el, locul în care poate exprima frustrările acumulate de-a lungul anilor.
Povestea filmului Larry a fost inspirată de un documentar din 2016 – spune-ne mai multe despre asta!
Un băiat numit Serrano a apărut la un concurs de talente numit Ki Mit Tube [filmul se referă la el – n.ed.]. Personajul lui și energia sa, precum și relația sa cu creația – dorința și incapacitatea de a crea, paralizia totală și furia pură – m-au captivat. Am început să ne întâlnim, să călătorim împreună, am adunat motive și personaje, și astfel s-a dezvoltat primul scenariu.
Vilmányi Benett interpretează extraordinar în acest film, atât de extraordinar, încât aș spune că ar merita un premiu Oscar dacă am fi în America. De ce l-ai ales pe el?
Această rol are trei aspecte dificile: în primul rând, muzicalitatea – pentru Benett, asta nu a fost o problemă, el este un tânăr foarte muzical; în al doilea rând, bâlbâiala, care a fost o sarcină extrem de dificilă, iar al treilea aspect important este prezența, agitația și povara interioară a întregii povești, care trebuie să fie transmise. Am mai lucrat cu Benett într-un scurtmetraj și am observat că metoda sa de lucru diferă de ceea ce m-am obișnuit să aștept de la actori. Dacă nu găsește starea pe care o poate transpune pe ecran, el cere timp și nu mergem mai departe până nu o descoperă în el însuși. A fost foarte impresionant.
Cum v-ați pregătit pentru filmare, în special pentru a reda autentic bâlbâiala?
Ne-am ocupat de asta timp de jumătate de an și inițial nu aveam nicio idee. Am cumpărat toate cărțile despre acest subiect și i-am dat câteva și lui Benett, apoi am contactat Asociația Demostene și președintele lor, logopedul Kovács Benedek, a înțeles rapid ce vreau să realizez. La început, am participat la terapii de grup, unde am întâlnit mulți bâlbâiți.
Partea surprinzătoare a acestei tulburări de vorbire este că nu există două versiuni identice, fiecare se bâlbâie într-un mod diferit, fiecare are propriul sunet înspăimântător, blochează într-un mod diferit și repetă într-un mod diferit. Benett a început să îi imite și, după câteva ședințe, a dezvoltat un arsenal de gesturi, și i-am impus și eu câteva. Apoi am avut terapie individuală cu Benedek, care a fost foarte strict și ne-a oprit mereu când simțea că nu este autentic. Într-o zi, l-am rugat pe Benedek să-mi explice fiziologic cum funcționează bâlbâiala, iar de atunci Benett nu a mai imitat bâlbâiala, ci și-a creat în sine această barieră fizică, acea paralizie asemănătoare unui șoc electric, și a învățat cum să o folosească în corpul său, dezvoltând propria sa bâlbâială. Nu mai juca, ci se bâlbâia cu adevărat. A rămas astfel și în pauzele de filmare.
Camera este mereu mișcată, există multe planuri apropiate, vedem spatele protagonistului în permanență, mergem cu el peste tot și acest lucru creează întotdeauna o atmosferă neliniștită – această abordare a cadrelor are câteva exemple remarcabile în istoria filmului, precum Fiul lui Saul sau filmele noului val românesc. Ce filme te-au influențat în acest sens?
Era evident că acesta este un film cu un singur protagonist și trebuie să fim cu el în permanență, vedem doar ceea ce el vede, știm doar ceea ce el știe. Pentru asta am căutat paralele și, din acest punct de vedere, cele mai profunde filme de creștere personală pentru mine provin din universul Dardenne. Fiul lui Saul m-a influențat și, desigur, acolo avem cadre lungi și limbajul se îmbină perfect cu conținutul. Aceleași elemente se regăsesc și în filmele Dardenne: tăieturi abrupte, fugim după protagonist. Așa cum este Rosetta, Băiatul cu bicicleta, etc., precum și câteva filme din noul val românesc și filmele lui Ulrich Seidl. Dar este o senzație copleșitoare ca Larry să fie amintit în aceeași categorie cu acești giganți. În comparație cu aceștia, Larry este doar o tentativă de a-mi întinde aripile.
Am dorit să găsim un limbaj vizual care să provină din personaj și care să reflecte neliniștea și bâlbâiala. Bâlbâiala este dorința unei propoziții clare în minte, care nu reușește să iasă corect, devine distorsionată – atunci m-am gândit că ar trebui să realizăm cadre lungi și să le tăiem în bucăți – acesta a devenit limbajul bâlbâit al filmului, care se dezleagă la sfârșitul filmului.
Abordezi teme serioase în filmele tale – ce te atrage la lumea oamenilor care trăiesc în periferia societății?
Nu e mai ciudat când cineva nu este astras de aceste teme? Simt o anumită comuniune a destinului și cred că până când nu se va vorbi despre ei, nu are sens să vorbim despre altcineva. Personajele pe care le aleg sunt intenționat foarte diferite de mine, pentru că, în final, mereu descopăr că nu există diferențe reale: lucrurile care ne leagă sunt mai importante decât cele care ne despart. Aici, în Bazinul Carpatic, fierbem toți în aceeași oală și avem aceleași traume fundamentale – cumva, îmi doresc să demasc iluzia diferenței.