Uraganele sufletului: Interviu cu Nadav Lapid

Nadav Lapid (născut în 1975) a câștigat anul acesta Ursul de Aur la Berlinală pentru fascinantul Sinonime, un film complex, cu puterince accente din Godard,  în centrul căruia se află Yoav, un flâneur israelian care încearcă să se integreze în Franța și să se descotorosească complet de propriul trecut. Am vorbit cu Laipd miercuri după proiecția cu casa închisă a filmului cu o seară înainte și l-am întrebat despre procesul lui de gândire și despre personajul magnetic pe care l-a creat.

Cum ați conceput filmul? Aveați stări interne diferite când scriați momentele introspective și poetice și când le scriați pe cele expresive, de acțiune?

Mi s-au pus aceleași întrebări de trei mii de ori — dar asta încă nu. Știu că toți regizorii spun asta, dar eu sunt realmente foarte instictiv în munca mea. Întotdeauna cred că există un adevăr anume pe care trebuie să-l aduci la suprafață. Ceva ce e fundamental în viață, în existență. Scopul meu este să merg în profunzime, din ce în ce mai adânc. Și nu știu cât de adânc poți să mergi, unde ajungi cu asta. Dar totul vine dintr-un fel de necesitate să te duci în cele mai “dezbrăcate” locuri.  Nu în sensul sexual, ci în sensul unui loc în care sau de la care pornește viața. De exemplu, lucrurile din interiorul nostru, din sufletul nostru sunt drame majore. O scenă de acțiune, un Western întreg care se petrece în sufletul nostru. Într-un fel, cred că adevărul este în haos, în sensul că găsești totul acolo, doar că alandala. Interiorul și exteriorul, fizicul și mentalul, sexualul și ideologicul. Nu te cunosc, dar sunt aproape convins că ai avut momente de o activitate extraordinară gândind întins pe canapea. Scopul cinemaului, care nu are același avantaj de a crea o furtună de gânduri ca și cărțile, este să emoționeze, să creeze aceste aventuri mentale, aceste uragane ale sufletului. Deci, pentru mine, interiorul și exteriorul, ce se întâmplă cu corpul și cu mintea sunt până la urmă același lucru. Dar, evident, trebuie să găsim uneltele cinematografice cu care să exprimăm acest lucru.

Cred că se vede asta în film. Este un echivalent estetic al limbii, al vocabularului, nu doar în sensul propriu al cuvântului sau în cel care leagă limba de identitatea națională, dar și în relația vizual-textual. Limba exprimă ce nu poate exprima vizualul și invers.

De exemplu, dacă îți zic că fimul are multe scene în care un tip merge agale și bombăne sinonime în franceză, sună…rău! Cred că scenele astea au fost tratate ca scene de acțiune, pentru că uneori sunt cele mai dramatice, cele mai aventuroase din film. Cuvintele astea în franceză merg dincolo de înțelesul sau uzanța lor în comunicare. Sunt un fel de apoteoză: victoria sinelui, celebrarea lui, dar și o pierdere. Cuvintele sunt cruciale, dar melodia, muzica cuvintelor este mai importantă decât înțelesul lor. E un film de acțiune lingvistic(ă), dacă există așa ceva.

E interesant că Sinonime se conectează la moștenirea cinematografică a Franței: noul val, Godard, dar și filmele altora, cum ar fi Bertolucci. Filmul nu citează doar aceste referințe, le provioacă la dialog. Cum lucrați cu această complexă serie de referințe?

O recenzie a spus că, pe de o parte, sunt tot felul de gesturi către Godard, Carax, sau Bertolucci, dar că în același timp, e un fel de bătălie medievală între cavaleri, un duel. E un fel de arunca mânușa acestor regizori: “Să vedem, francezilor cu cinemaul vostru franțuzesc, care-i cel mai bun regizor al vostru? Ia aduceți-l să se bată aici. Luați-l pe Carax.” Cred că filmul tratează asta foarte onorabil, dar mai trage și câte o palmă. E o provocare, o răzmeriță. Iau Noul Val și-l întorc cu fundul în sus. Chair și cu acest concept foarte francez din cinema și viață, triunghiul amoros. E triunghiul din Jules et Jim? Nu cred. E mai amar, mai fizic, mai hardcore, mai straniu, mai obscen. Așa cum Yoav vine la Paris cu proiecțiile lui despre oraș — așa că atunci când întâlnește un cuplu francez care e chiar ca-n filmele franțuzești, e ca o fantezie pentru el când se trezește în patul lor. Filmul se joacă și cu fantezia noastră despre cinemaul francez: Noul Val sau Bertolucci cu filmele lor despre americani la Paris. Dar fantezia e pervertită aici.

Identitatea este unul dintre principalele subiecte din film — identitatea biografică, sexuală, ideologică a lui Yoav. Dar e o negociere: când identiatea e concept general, e rigidă, dar la nivel individual e fluidă. Cum se poziționează Yoav în Franța aceasta postcolonială, postmodernă, post-adevăr? El e ca o bombă.

E o bombă, da, la ca un războinic care se luptă constant cu momentul, e în război permanent. Vrea tot timpul să dărâme granițele, să facă ceva ce nu s-a mai făcut, să transforme fiecare lucru în altceva. Prietenia se transformă în sex, sexul în prietenie. Subminează întotdeauna ce se întâmplă — din cauza asta cred că, dincolo de chestiunile legate de indentiate, el e de fapt o persoană fără adăpost de la viață. E un outsider care întotdeauna se izbește de uși închise. În același timp, e un personaj complet nerigid cu noțiuni foarte rigide (instinctiv, subconștient).  În capul lui e o dichotomie simplă: îmi asasinez identitatea israeliană și mă renasc ca francez, în termenii mei. Este cel mai franez dintre israelieni și cel mai istraelian dintre francezi. Vine dintr-un loc în care cultura depinde de granițe și ajunge într-un loc fără granițe. Vrea să fie și normal și NapoleonBonaparte. E în condtradicție permanentă. E homosexual sau heterosexual? O constantă contradicție între conștiință și existență. Și scena cu filmul porno e singurul moment în care vorbeste ivrit. E întrebat de cel care filmează cum e și răspunde că e divin. E un moment teribil sau divin? Umilitor sau triumfător? Adevăr sau minciună? Toate deodată? E o stare hibridă. Fiecare moment din film există între doi poli opuși.