Tudor Giurgiu: „După 20 de ani de festival, recunosc: cea mai mare încercare rămâne lupta cu autoritățile statului român”

Președintele TIFF face o retrospectivă a celor 20 de ediții de la începerea festivalului. Tudor Giurgiu amintește de greutățile prin care TIFF a trecut , de ușile închise ori trântite de funcționari cu răspundere ai statului, dar și de cei care i-au fost alături

20 de ediții de TIFF. Aproape incredibil! Mulți ani de muncă, de suișuri și coborâșuri, de bucurii și dezamăgiri. Oamenii spun despre noi că am devenit un brand al orașului, un eveniment cultural strategic al țării, un festival de care s-a auzit în toată lumea. Ne-au fost alături mulți parteneri, în majoritate sponsori din mediul privat, ambasade și institute culturale străine, fonduri europene. Dar nu despre ei vreau să vorbesc, ci despre modul în care am colaborat cu cei din sectorul public, cei care ar trebui să încurajeze și să fie alături de proiecte culturale independente, să le sprijine creșterea și dezvoltarea.

La prima ediție, Centrul Național al Cinematografiei (CNC) a primit cu circumspecție ideea noastră și ne-a urat succes. Primarul de atunci a crezut în TIFF, a dat o masă, un coș de flori, o statuetă. 

Anii următori am început să fim băgați în seamă. Primarul ne-a acordat un sprijin financiar simbolic. Important, însă, e că CNC-ul a înțeles că vine din urmă un val de oameni tineri de care trebuie să țină cont, iar la Ministerul Culturii (o redută greu de cucerit pe atunci) am ajuns și mi-am pledat cauza uneori cu succes, alteori nu. Trebuia să ai „pile”, să te introducă cine trebuie.

În 2005, doamna Mona Muscă, ministrul Culturii la acea vreme, a văzut pe viu festivalul și a rămas super-impresionată de organizare, de echipa extraordinară a TIFF. Am semnat imediat un protocol pe 10 ani prin care ministerul și CNC se obligau să finanțeze acest festival, ținând cont de sălile pline, de impactul în comunitate, de ecourile internaționale pe care începea să le aibă. A fost un moment wow!

În 2007, festivalul primea aproximatic 150.000 euro de la CNC, 100.000 euro de la primărie și minister. Cam 30% din bugetul de atunci al festivalului.

În 2010 eram pesimist în legătură cu evolutia viitoare a Festivalului. Și am scris despre asta. Nu eram foarte convins că orașul Cluj are nevoie de acest eveniment în egală măsură cum are nevoie de fotbal, deși în viziunea noastră de atunci, peste 10 ani TIFF-ul trebuia sa ajungă unul din festivalurile de film cele mai respectate din Europa. În plus, spuneam atunci, Clujul poate deveni în 10 ani un al doilea important centru de producție cinematografică, după București.

În 2011, la ediția 10, lucrurile arătau mai bine ca niciodată. TIFF a fost acreditat de Federaţia Internaţională a Producătorilor de Film (FIAPF), intrând astfel într-un cerc select al celor mai prestigioase festivaluri de film din lume. Premierul de atunci, Emil Boc, şi ministrul Culturii, Kelemen Hunor, ne-au acordat tot sprijinul şi atenţia pentru a face un TIFF memorabil. 

Finanțarea din partea ministerului Culturii aproape că se dublează. Am semnat un protocol de colaborare esențial cu Institutul Cultural Român, condus atunci de Horia Roman Patapievici, cu sprijinul Corinei Șuteu, viitor ministru.

În 2012, am închiriat o casă impozantă din Cluj, pentru a putea avea un sediu de-a lungul anului, nemaiputând sta cu mâna întinsă la autorități. S-a născut atunci Casa TIFF. 

În ultimii 10 ani, finanțarea din partea ministerului a fost neschimbată, chiar dacă la putere s-au perindat miniștri din toate partidele relevante. Banii de la CNC s-au înjumătățit față de ediția 10. Odată cu diminuarea considerabilă a Fondului Cinematografic al CNC, în România, totul are o logică inversă: cu cât filmele românești sunt mai premiate și apreciate, banii pentru cinematografie se diminuează. Să nu ne învățăm cu binele.

În ultimii trei ani încep să apară sincopele. Ministrul Culturii e supărat de opiniile mele politice și ne pomenim cu finanțarea drastic tăiată cu 3 săptămâni inainte de festival. Îl sun pe unul din oamenii de încredere ai prim-ministrului, ne vedem, îi explic, mi se aduc scuze, în 3 zile semnăm contractul pe suma deja tradițională. Anul trecut, pandemie. Suntem primul mare eveniment cultural care se organizează în condiții epidemiologice severe, am adunat 45.000 spectatori și nu am raportat nicio infectare. Peste niște luni, ministerul Culturii propune Președinției spre decorare varii evenimente pentru „merite aduse culturii române pe timp de pandemie”. TIFF didn’t make the list, precis nu am făcut ceva bine, nu suntem suficient de meritorii. OK, rămânem cuminți în pluton.

Anul ăsta, funcționari din ministerul Culturii au întocmit un buget care prevedea tăierea cu 65% a finanțării singurelor două evenimente culturale majore, TIFF și Festivalul de Teatru de la Sibiu. Nimeni nu s-a bătut pentru ele, pentru că, nu-i așa, Cultura nu aduce voturi. Ministerul a prevăzut însă, cu mare grijă, peste 12 milioane de euro pentru festivalul de muzică George Enescu. Iar telefoane, iar SMS-uri, iar explicații. Parcă dăm examen de fiecare dată. Am obținut garanții că mai primim ceva, că s-au găsit soluții. Umiliți, dar învingători.

Când scriu acest text e duminică, cu 5 zile înainte să înceapă TIFF-ul. Contractul cu Primăria Cluj a fost semnat vineri, cel cu ministerul Culturii probabil îl vom avea în câteva zile.

Am un sentiment aiurea. Care vine din lupta cu prostia, cu ignoranța, cu morile de vânt. Acum 10 ani, scriam că e ultima data când vom mai putea face TIFF-ul în conditiile de atunci. Probabil că acum ar trebui să nu-l mai facem deloc din bani publici, pare că îi încurcăm și că, oricum, nu le pasă de amploarea și anvergura evenimentului. 

După 20 de ani de festival, recunosc, cea mai mare încercare rămâne lupta cu autoritățile statului român. Cu sistemul care te desconsideră și nu îți arată nici cea mai mica urmă de respect.

Un festival minunat vă doresc! Urmează ani grei…

Leave a comment

Your email address will not be published.