Interviu cu actrița Nicoleta Lefter
Ce ți-a lipsit cel mai mult în izolare?
Nu am simțit acut că îmi lipsește ceva, eram mai degrabă îngrijorată de ce se întîmpla. Am lucrat mult în izolare. Nu mai mult decît în mod normal, pentru că se știe că sînt workaholică. Am avut spectacole online, repetiții, lecturi, ateliere cu copii, plus lecțiile cu Alina.
Am avut norocul ca izolarea să mă prindă în Sibiu, ceea ce nu a fost chiar rău pentru noi. În sfîrșit am apucat să stăm împreună toți trei, trei luni, pe săturate. A fost o izolare blîndă și interesant de experimentat. Dar mi-au lipsit oamenii. Într-adevăr. Ieșeam cu Alina în parcul de lîngă casă si ne întîlneam cu un prieten bun, Dragoș, el își plimba cîinii și stăteam de la distanță de vorbă, strigam unul la altul așa, fiecare de pe un deal: „Ce ai mai gătit?”/ „Ți-ai terminat lucrarea de doctorat?”. Era amuzant dar, în același timp, și extrem de trist.
Și, ca să revin la întrebarea ta, ce mi-a lipsit în izolare, mi-a lipsit libertatea. Cînd vedeam pe geam, seara, girofarurile mașinii de poliție, care rula lent și silențios pe stradă să verifice cu un ochean dacă nu cumva exită vreun evadat pe străzi, parcă eram într-un SF. Nu îndrăzneam parcă nici șă trag draperia și să mă uit pe fereastră, simțeam că nu am voie, dar nu punea nimeni lanterna pe geamul meu, totuși. Trăiam un fel de decență a momentului nasol, ca la o înmormîntare la care, parcă, a asistat tot mapamondul. Constantin Noica zice că libertatea este „deschiderea care închide”. Deschidere pentru că fiecare alege ceva din multitudinea de oferte și pleacă cu ce a ales și se închide în bula lui ca să poată rezista mai departe.
Cum părea lumea fără să poți juca?
În izolare parcă cineva ne-a interzis brusc să mai rîdem. Meseria mea presupune o anumită disponibilitate către joc și jocul nu se poate întîmpla decît dacă acceptăm și ne asumăm niște reguli dinainte stabilite, în care e posibil ca unii să piardă, alții să cîștige, de unii să se rîdă. Dacă dispare umorul/jocul, lumea devine tristă și neinteresantă pentru mine. Nu știu să fac altceva în afară de teatru, adică mă pricep să fac o ciorbă, să tund iarba din grădină, dar nu ăsta e skill-ul meu. Pot să fac lucrurile astea o vreme, dar apoi simt că mă cam roade ceva pe dinăuntru.
Adică, după ce am ieșit din izolare și am început repetițiile la teatru, jucam tot. Eram plină de vînătăi la cum mă aruncam pe scenă la propriu, eram ca un pește care se arunca în apă. Îmi era sete!
V-ați întors, de curînd, pe scenă la Odeon? Ce o să-ți amintești din acea seară, peste ani?
Ce bucuroasă am fost să mă revăd cu colegii la repetiții! Mi-a lipsit mult interacțiunea cu ei.
Ce plăcut a fost la premieră să bem șampanie după spectacol (nu am mai făcut de ani de zile asta, ne-am dat cadouri de premieră, ca pe vremuri). Nici nu mai conta cum e spectacolul sau dacă a ieșit bine, important era să fim iar împreună și că spectatorilor le-a fost dor de noi, așa puțini cîti au fost, ne-au scos la aplauze cred că de șapte sau opt ori.
Clar o să îmi amintesc seara aceea peste ani, mi-a rămas în ADN-ul emoțiilor, corpul meu și-o va aminti pentru că a fost un reînceput și, de obicei, pe astea nu le uiți. Am mers după spectacol cu colegii la o bere, undeva alături de teatru, și nu aveam voie să stăm mai mulți de 4 la o masă, și iar strigam unii la alții ca de peste deal.
În vara asta ai filmat și ai avut mai multe spectacole în aer liber. Ce s-a schimbat și ce a rămas la fel?
Am lucrat în vara asta la mai multe proiecte, dar nu mă simt obosită deloc. Mie îmi face bine să lucrez, sînt mai creativă și mai inspirată dacă sînt implicată în mai multe proiecte deodată.
Totul e la fel și nu prea. S-a modificat ceva profund în capul omului, îmbrățisarea a devenit mai intimă, adică nu o mai poți oferi oricui/oricum sau dacă da, trebuie să întrebi mai întîi: „pot să te îmbrațisez?” Mergem cu frîna pusă. Înainte de pandemie ne cam aruncam ușor unii în brațele celorlalți. Și acum a mai intervenit, odată cu virusul ăsta, și frica legată de celălalt, că nu stiu ce gîndește, ce păreri are, ți-e frică să nu spui vreo prostie referitor la orice subiect, să nu te pună pe Facebook. Cum era gluma aia acum cîțiva ani că, dacă ziceai ceva nasol, imediat celălalt îți răspundea cu „te dau la Pro Tv”.
Adică e cam skary, prieteni buni cu care comunicai ok, puteai să ai un dialog constructiv, acum se bălăcăresc pe niște idei pe holul scării, au microfonul și trebuie să zică ceva, pe acest Facebook al zilelor noastre.
Ce înseamnă pentru tine să faci teatru și film? Cît de diferite sînt?
Teatru e ca si cum as mînca o felie de pîine cu unt și filmul e lingurița de icre negre peste felia de pîine cu unt. Încep să mă îndrăgostesc de aparatul de filmat și cred că asta vine o dată cu maturizarea mea, devenind din ce în ce mai preocupată de interior. M-am relaxat, domnule, și îmi aștern frumos un covoraș peticit și îmi zic „filmați-mă băieți, vreau să rămîn în istorie”.
Ai jucat în mai multe scurmetraje, în lungmetrajul Povestea unui pierde-vară al lui Paul Negoescu, în ce alte proiecte legate de film mai ești implicată?
Am filmat două scurtmetraje în vara asta. Am jucat și în lungmetrajul lui Radu Jude, prima mea colaborare cu el, și mi-a plăcut mult mult cum lucrează. Legat de proiecte viitoare nu prea vreau să vorbesc pentru că sînt superstițioasă și îmi e frică că nu mai apuc să le fac. Pot să spun doar că peste cîteva zile încep filmarile cu Iulia Rugina pentru serialul RUXX de la HBO, unde joc o super hipsăriță. Mi-au construit o imagine misto. Sper să nu fie doar o formă, mi-ar plăcea ca și motoarele interioare să fie pe măsură.
Care e genul de cinema care te interesează?
Îmi plac filmele de artă. Îmi plac filmele de epocă. Îmi plac filmele alb negru. Îmi plac filmele polițiste. Îmi plac filmele în general. Și, mai nou, îmi plac documentarele.
Mă interesează cinema-ul care are ceva de spus. Nu mă ineresează filmele făcute de idioți și pentru idioți, căci sînt destule.Vreau să văd filme cu poveste și în care actorii construiesc personaje și cu care rămîi în cap multe zile, filme pe care să vrei să le revezi peste ani. E ca la cărți, cînd revii la una după ceva vreme și descoperi altceva, de fiecare dată încă ceva, și atunci știi clar că e o carte bună.
Ce crezi despre judecata/prejudecata că există actori de teatru și actori de film?
E o judecată sau o prejudecată corectă, există foarte mulți actori buni pe teatru care nu dau bine pe cameră, așa cum există și varianta cealalata că sînt actori buni de cinema care la teatru nu trec rampa. Prefer să nu mă asez la masa regizorilor, rămîn la masa actorilor și atunci răspund mai bine cu „nu știu, nu am auzit nimic despre asta”.
Ce ai învățat ca actriță din cinema?
Că nu prea ai cum să minți. Ești acolo sau nu ești! Și că filmul e un întreg, nu ești numai tu, e ca în viață.
Care sînt actrițele care te inspiră?
Ana Magnani, Gena Rowlands, Claudia Cardinale, Ingrid Bergman, Emma Thompson, Sally Hawkins.
Ce film văzut recent ai recomanda?
Salon Kitty, 1976, de Tino Brass, An Elephant Sitting Still, 2018 de Hu Bo.