Cel de-al treilea lungmetraj al cineastei Maren Ade și unul dintre cele mai aclamate și premiate filme ale anului 2016, Toni Erdmann debutează într-o notă hilară, aproape absurdă: atunci cînd curierul îi livrează un pachet, Winfried (Peter Simonischek), un profesor de muzică dintr-un orășel german, glumește și-i spune acestuia că îi e destinat de fapt fratelui său, aflat la închisoare din cauza unui pachet cu bombă. Tonul comic e abandonat apoi brusc în favoarea unuia dramatic, în timp ce filmul se concentrează pe relația rece pe care protagonistul o are cu fiica ca, Ines (Sandra Hüller). Aceasta lucrează la o firmă de consultanță, într-o industrie dominată de bărbați, astfel că e foarte atentă la imaginea sa și la ce cred ceilalți despre ea, spre deosebire de tatăl său, care e bezmetic chiar și-n prezența elevilor săi. Atunci cînd Ines e pe cale să încheie un contract important cu o companie petrolieră din România, relația cu tatăl devine distantă și la propriu, însă Winfried are o idee. Astfel, de ziua ei o vizitează la București, unde se dă drept Toni Erdmann, life coach-ul șefului ei, iar pentru că o găsește nefericită prinsă în atîta muncă, se hotărăște să rămînă prin împrejurimi și să o ajute să traverseze perioada grea cu zîmbetul pe buze.
E o premisă simplă care ar putea evolua într-o manieră convențională, și în parte o și face: tatăl cauzează probleme fără să vrea, iar fiica se supără, motiv pentru care acesta promite că pleacă, însă nu o face, ci rămîne și cauzează chiar și mai multe probleme. Însă dacă într-o variantă standard hollywoodiană (un remake era în cărți pînă anul acesta, cînd Jack Nicholson, care trebuia să interpreteze rolul principal, s-a retras din proiect) Ines ar fi reacționat atunci cînd tatăl s-ar fi dat în spectacol în fața partenerilor săi de afaceri, aici ea pare să aibă nevoie de intervențiile lui, astfel că, deși uneori jenată, le acceptă tacit. Chiar și atunci cînd lucrurile merg prea departe, ceea ce nu se întîmplă de puține ori, atît ea, cît și cei antrenați în șiretlicurile lui Winfried aleg să-i facă jocul acestuia, cu o seriozitate de multe ori nefirească. Fără a avea un punct culminant sau de cotitură major, e alternanța acestor momente dramatice cu cele comice, pline de farmec și inocență, care fac cele aproape trei ore să treacă pe nesimțite. Deși multe situații sînt amuzante inconștient, tocmai din cauză că merg prea departe, așa cum a descoperit Ade la montaj, aceasta declarat că „povestea a avut mereu ambele genuri în ea, pentru că Winfried pune în scenă o comedie pentru Ines, dar o face din disperare”.
Cei doi ajung în final să se cunoască mai bine unul pe celălalt, însă fără a se schimba pe sine. Ines ajunge să recunoască și să împărtășească dorința și nevoia tatălui său de a-i fi aproape, de a avea un loc în viața ei, însă rămîne aceeași Ines din început, la fel ca și Winfried, care își continuă glumele chiar și după ce și-a atins scopul. Secvența dinspre finalul filmului, cînd Ines împrumută dinții de plastic pe care tatăl ei îi folosea pentru a se transforma în Toni Erdmann, nu e numai emoționantă și inevitabilă, dar ilustrează perfect joie de vivre-ul molipsitor al protagonistului.Toni Erdmann va avea parte de o proiecție virtuală gratuită sîmbătă, 2 mai, de la orele 21:00, pe TIFF Unlimited, urmînd ca după aceasta să rămînă disponibil pe platformă numai pentru abonați.