M-am văzut cu Ivana Mladenović la Institutul Francez pentru a discuta cu ea despre Sorella di Clausura, film trecut prin toate alifiile critice, de la omagierea sa pentru spiritul punk, liber și jucăuș pe care îl propune, la abordări mai polarizante.
Discuția pe care am avut-o cu ea la un pumpkin spice espresso (eu) și o cafea scurtă (ea) a atins puncte despre producția ultimului ei film, inspirat din manuscrisul Lilianei Pelici, care a avut premiera la Locarno anul acesta.
În Sorella di Clausura, limbajul sonor este crucial, secvențele sunt intercalate, oamenii vorbesc unii peste alții, peste muzică, peste zgomotul aspiratorului, unii în ciuda altora. Cum ai ales sunetele?
Ivana Mladenović: La Sorella a fost puțin mai dificil, pentru că nu știam de la început cine va fi exact Boban. Și în funcție de Boban trebuia să construiesc și muzica. Nu îmi dădeam seama nici ce fel de film va fi, dacă va merge mai spre realism sau nu. Muzica are referințe, dar sunt cumva comentarii la balcanism care îl scot din zona asta și îl fac mai degrabă post-balcanic, ca să îl numesc, dar în orice caz, cred că muzica, actorii și tot restul formează un tot.
Dar chiar și în Sorella există acest element de revelație, de a pune totul pe masă.
O perioadă am fugit un pic de anumite lucruri, dar acum cred că încerc să-mi adun curajul pentru etapa următoare, care poate e mai degrabă o întoarcere decât o depășire. E un alt fel de a vorbi despre realitate. La mine, înainte, instrumentul principal era filmul documentar, iar mai pe urmă a venit o perioadă de hiding behind fiction.
Da, cred că nu știu altfel. Mă întreabă foarte multă lume de ce filmele astea, de ce așa. Pentru Sorella, motivația a fost un fel de furie sau de încăpățânare de a scoate la lumină o poveste pe care mulți oameni au refuzat să o publice (manuscrisul Lilianei) o poveste despre două femei și despre ce înseamnă să fii scriitor, artist, într-o lume în care, chiar dacă femeile au puțin mai mult spațiu decât în anii trecuți, absolut nu este încă de ajuns.
Titlurile secvențelor sunt scrise în engleză, iar oamenii vorbesc cu accente foarte bogate și diferite. E un teren pe care-l găsesc special în filmul românesc, care pare câteodată mai degrabă film bucureștean, cu câteva excepții.
Am zis pur și simplu: hai să lăsăm toată lumea să vorbească cum vorbesc, mai ales că am lucrat cu non-actori. Taică-miu l-a jucat pe Boban, iar mama mea e mama Stellei. Ea e vlahă și vorbește cu accent vlah; taică-miu e sârb și nu vorbea nici română, nici engleză – a învățat replicile pe de rost. Cred că filmele mele sunt și despre locuri – Ferentari, Kladovo, Timișoara, locuri abandonate la Dunăre. Locuri care spun ceva în sine despre societate. Chiar în Rotterdam stăteam și ascultam ce ziceau oamenii despre filmele mele, și mi-am dat seama că asta e un fir care le leagă: sunt filme despre locuri care poartă o memorie. Și e frumos să stai singur și să vezi cine sunt oamenii de care te apropii.
Cum ți-ai menținut încăpățânarea și dragostea pentru Sorella pe parcursul anilor lungi de pregătire?
Ivana cea Groaznică și Soldații au fost niște exerciții, filme făcute destul de rapid. Singura provocare reală a menținerii iubirii față de o poveste a venit la Sorella, care a fost cea mai lungă și mai complicată experiență de până acum. Să o păstrez vie, să keep loving it, asta mi s-a părut extrem de greu. Dar interesul a fost reîmprospătat odată ce am început să lucrez cu Katia și cu Marius.
Ce a adus Katia personajului Stellei?
Puterea și dreptatea acestei femei. Nu știu cum altfel să o spun. Cea mai mare frică pe care am avut-o când am scris a fost să nu cadă personajele în stereotip, pentru că vorbind despre două femei foarte diferite, capcana era la tot pasul. Katia a adus personajului Stellei o forță aparte, the power of not being just lost, nu că ar fi ceva greșit să fii pierdută, dar ea a scos personajul din stereotip. Și cred că ăsta a fost cel mai frumos moment: să văd cum se contura personajul la filmare.
Vineri, 19 iunie, ora 15:15 – Casa de Cultură a Studenților, urmat de Q&A cu Ivana Mladenović