Pe de o parte, un cuplu. Din Amsterdam, veniți în vacanța de vară în Nîmes. Uneori se mai ceartă, dar se iubesc nespus. Și clar se iau în serios atunci când ea, Saskia, îi povestește lui, Rex, un vis pe care l-a avut din nou. În el, se face că e captivă într-un ou de aur care plutește în derivă prin spațiul nemărginit. Doar că de data asta, ceva e diferit. Există și un al doilea ou, iar dacă cele două s-ar ciocni, singurătatea de nesuportat ar lua într-un final sfârșit.
Pe de altă parte, un criminal. Profesor de chimie la un liceu din Nîmes, tocmai a cumpărat o casă de vacanță pentru soție și cele două fiice. Celei dintâi îi reproșează că ar trebui să fie fericită că el, Raymond, nu a mai avut altă femeie în viața lui. Dar de fapt, se uită. Se uită după alte femei mereu. Și când organizează spontan un concurs de țipat în curtea casei de vacanță, nu o face pentru că își iubește nespus familia, ci pentru că are un plan ascuns: să afle dacă vecinii pot auzi ceva de pătura groasă de copaci care ține deja privirile curioase la distanță.
Spre deosebire de cele două ouă, care reușesc să conviețuiască fără a se șicana câtuși de puțin, cele două realități ajung rapid să se izbească. Însă nu cu un bang – filmul lui George Sluizer e orice, numai exploziv nu. Sau nu în sensul adevărat al cuvântului, oricum. Teroarea picură ca dintr-o baterie stricată și se adună într-un castron suficient de mare încât să nu dea niciodată pe afară.
Ce e și mai interesant e că poți vedea întregul castron: totul se întâmplă în plină zi. Și deși soarele arde și arde, lumea devine mai întunecată cu fiecare oră. Atât de întunecată încât, la trei ani după dispariția Saskiei de mâna lui Raymond, lumea lui Rex a ajuns de un negru cosmic. Singurătatea e, într-adevăr, de nesuportat – la fel ca și realismul sinistru practicat de Sluizer. Poate că de-asta l-a și numit Kubrick cel mai înfricoșător film făcut vreodată. În loc să apeleze la înflorituri, el alege să prezinte realitatea așa cum e: fără speranță.
Crezi că știi persoana cu care vorbești după ce îi vezi poza de familie, însă nu te-ai putea înșela mai amarnic. Iar curiozitatea, atât de adânc înrădăcinată în natura umană, învinge de fiecare dată. Curiozitatea de a te urca în acea mașină, chit că fiecare celulă din corp îți spune să nu. Curiozitatea de a afla ce s-a întâmplat cu adevărat, chit că ți-ar fi mai bine să te complaci dacă nu într-o minciună, măcar într-un semi-adevăr. Curiozitatea de a afla la rândul tău ce și cum, chit că să știi te va damna și pe tine la captivitate într-un ou de aur plutind prin spațiu.
Vineri, 19 iunie, ora 13:00 – Casa de Cultură a Studenților