Sieranevada al regizorului Cristi Puiu a fost în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes, în 2016. În acest weekend îl puteți vedea pe TIFF Unlimited.
Să nu vă sperie durata, după ce începe filmul nu mai simți timpul. Spectacolul uman e atît de fascinant și de intrigant că nu vrei să pierzi nici o replică. Lumea lui Puiu seamănă cu „povestea de familie” a fiecăruia dintre noi. O contempli de la o distanță atît de mică că n-ai cum să nu-i simți textura. Comică și tragică deopotrivă.
Un om a murit, iar cei apropiați s-au adunat la parastasul de 40 de zile. Locul de întîlnire e un apartament dintr-un bloc comunist. În jurul mesei s-au așezat copiii cu soțiile/soții lor, unchi, mătuși. Legăturile de sînge îi țin aproape și îi despart cel puțin la fel de mult. Fiecare rămîne captiv în propriul cap, nimeni nu îl înțelege pe celălalt. Mortul nu e comemorat, așa cum te-ai fi așteptat, ci îngropat în micile intrigi și tensiuni ale celor rămași. Văzută în toată splendoarea eu, această umanitate are o vivacitate și o putere incredibile. Totul devine hipnotic în sufrageria în care membrii familiei îl așteaptă pe preotul care tot întîrzie. Sînt flămânzi și au un timp pe care sînt nevoiți să-l împartă între ei.
Cele 16 personaje stau în fața unor farfurii goale. Fiecare are de spus o poveste. Una dintre femei preaslăvește vremea dinainte și pe Ceaușescu, în bucătărie. Replicile ei, ieșite de sub o căciulă de blană de iepure, de modă veche, o fac pe fiica răposatului să-și piardă cumpătul. Nimic nu este ce pare, existențele celor prezenți par suspendate, ca să răbufnească, de fapt, cînd te aștepți mai puțin. Nemulțumirile conjugale, obsesiile de tot felul, bîrfele și micile cancanuri ies toate la suprafață.
Personajele din Sieranevada te te fac părtaș la micile lor felii de viață. Nimeni nu scapă. Familiaritatea aduce cu ea tensiune, reproșuri, secrete, roluri bine stabilite.
O fată străină și beată, pe care mezina familiei o cheamă și o găzduiește într-o cameră, devine un fel de cocktail Molotov în momentul în care își face apariția.
La Sieranevada se rîde cu lacrimi și ți se strînge sufletul de multe ori. Nimeni nu e vinovat, bunele intenții și greutatea momentului nu durează mult. Slăbiciunile și lucrurile mocnite sunt mai puternice decît solemnitatea întîlnirii. Și mai importante. Căci, vorba lui Tolstoi, care își începe romanul Anna Karenina astfel: „Toate familiile fericite seamănă una cu alta, fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei.”
Cristi Puiu spunea într-un interviu: „În momentul în care am scris Sieranevada, eu aveam tot felul de nelinişti. În mare, să zic foarte pe scurt, punctul de plecare sau ceea ce m-a determinat pe mine să scriu povestea asta, este prezenţa aceluiaşi pattern în comportamentul unui individ la scara propriei istorii şi al istoriei mari. Mie mi se pare că regăsim acelaşi pattern, indiferent ce facem, oricît de inteligenţi, deştepţi, sau hipertehnologizaţi am ajunge să fim, ne comportăm la fel ca acum 500, 1000 sau 2000 de ani.”