Cine vine la calupurile de scurtmetraje românești în căutarea unui singur fir roșu, care să definească estetica și preocupările noii promoții de cineaști, riscă să plece dezamăgit/ă.
Pentru tot restul lumii, vești foarte bune: selecția de anul ăsta se remarcă întocmai prin diversitatea energiilor și soliditatea propunerilor. De la realism observațional de Nou Val, la satire sociale amprentate de „școala Jude”, la basme suprarealiste în decoruri pitorești, la formate experimentale care fac cu ochiul galeriilor de artă contemporană, la documentare inimoase, la animații quirky și „termite” multimediale, avem aici 29 de titluri perfect echipate să entuziasmeze apropo de posibilitățile filmului românesc de mâine și de poimâine.
La capitolul povești de familie: Cristina a fost foarte cuminte (r. Alin Boeru) restituie, în VHS nostalgic, atmosfera smucită a unei mese de Crăciun din anii ͐90, înainte și după eșecul sosirii Moșului; Frunză (r. Horațiu Carpiuc) și Atunci când suntem împreună (r. Alexia Drăgan) explorează cu căldură și luciditate relația complicată dintre părinți și adolescenți, axa rebeliune-rușine-înțelegere; Vizita (r. Elias Ferchin Musuret) mută elegiac-metafizic privirea asupra unui moment de criză traversat de un frate și o soră cu părinții plecați la muncă în străinătate; Dust (r. Elena Butică) pornește de la un triunghi disfuncțional fiu-mamă-bunică și sfârșește într-o bijuterie de cinema weird, unde ruralul tradițional și brainrot-ul skibidi împart matricea.
Apropo de combinații și relații: Heaven, Be My Judge (r. Octavian Șaramet) spune prin forța imaginii o poveste de dragoste interzisă cu o tânără maică și cu un lac de frumusețea sfârșitului lucitor; Bittersuite (r. Iris Reșit) preface o seară din viața unei recepționere de hotel în aventură mystery cu subton erotic și imagistică fresh, și asta nu doar în sensul că regizoarea are 22 de ani; Cum am învățat să nu mă omor (r. Norbert Boda) resuscitează auteurism-ul cool-murdar al primilor Luc Besson și Leos Carax într-o fabulă existențialistă de iubire salvatoare; Tangent (r. Cristi Păun) ne transpune vizual și sonic într-un „șoarecele și pisica” hipnotic, pe urmele unei femme fatale pierdute pe coridoarele industriale cu neoane roșii ale unui rave care arată semnificativ mai mișto decât (oricum) puținele precedente din cinemaul nostru; Tu știi cine sunt eu? (r. Andreea Păduraru Hristescu, o veche colaboratoare a lui Cristi Puiu, regizoarea unor videoclipuri-cult de hip-hop românesc douămiist) completează realist tabloul altminteri puternic stilizat, cu o portretistică tragicomică a unui cuplu de seniori care își vorbesc (într-o limbă doar a lor) de-a lungul unei călătorii cu trenul.
Istoria se vede – de la mai îndepărtat la foarte recent – în scurte precum: 10 mai 1945 (r. Alberto Androne), un excelent film de imagine care livrează, în nici patru minute, o pledoarie umanistă despre arbitrarietatea războiului; Plan contraplan (r. Radu Jude, Adrian Cioflâncă), un excelent film de montaj care înscenează o confruntare între fotografiile făcute de americanul Edward Serotta României ceaușismului târziu și fotografiile făcute de Securitate americanului în timp ce (ne) fotografiază; Someday, a child (r. Osta Marie-Rose), câștigătorul Ursului de Aur la ultimele Berlinale, în care Medusa de neprivit a războiului e reflectată într-un scut magic-realist și răpusă de un băiat obișnuit, cu izbucniri de semizeu; Margini (r. Roberta Șerban), în care frontiera ucraineană din prezentul invaziei ruse devine spațiu de observație și meditație – aleatorie, stranie, tăcut-sfâșietoare – asupra felului în care firea umană se destructurează cognitiv și afectiv în prezența atrocităților.
O întreagă serie de filme explorează, documentar sau ficțional, relația de multe ori complicată cu celălalt / cealaltă: relația unei fiice cu lumea religioasă a mamei sale, față de care e simultan critică și empatică – emoționantul Dumnezeu, mama și eu (r. Ana Pop); a unui observator extern cu universul (mult mai complex decât stereotipurile) din jurul unei celebre vrăjitoare rome – de viață plinul Blessed (r. Voicu Mureșan); al unei imigrante asiatice, cu un București cum nu s-a mai prea văzut în filme românești – artsy-psihiedelicul Cherry Master (r. Cosmin Nicolae); a unui tânăr interiorizat, cu o lume socială intolerantă și rece – tăios-realistul Lichior de mentă (r. Vlăduț Iosef); a unui elev de liceu, cu al său bro alunecos dintr-o seară de jocuri și experiențe (nesenzaționalizate) cu codeină din medicamente de tuse – bittersweet-ul Marea finală (r. Rareș Roșca); a unui cercetător taciturn, cu un sapiens misterios care se sustrage curiozității exotizante a camerelor de supraveghere nocturnă – slow-burner-ul Index (r. Radu Muntean).
Principala categorie-pepinieră de favorite ale publicului rămâne, probabil, cea a tragicomediilor culturale, mai exact: Vin americanii! (r. Valentin-Rareș Fogoroș), un mockumentary cu potențial de film-cult, care înscenează o ciocnire de gradul gonzo între un realizator TV arogant din Midwest, echipa sa de producție de origine română, și făgărășenii înfipți pe care trebuie să-i convingă că salvarea americană n-a venit în anii ‘50 (în ceea ce devine sub ochii noștri reportaj propagandistic cu talking heads, reconstituiri kitsch și randări cu AI-ul); Căpitane de județ (r. Dan Panaet), ecranizarea prozei-hit din volumul de proze scurte Oameni suntem publicat anul ăsta de Panaet, unde cruzimea unui sătean față de calul său se întoarce karmic-suprarealist și ne prilejuiește câteva înghițituri zdravene de româneală fină; Viitorul ți-l faci cu mâna ta, dar de ce să nu îl lași pe mâna unor specialiști? (r. Alexandra Schinteie), o întâlnire exploziv-subversivă între Ilinca Manolache, Nicodim Ungureanu, Tudor Chirilă și Gabriel Spahiu în cabinetul de curiozități și orori al unei clinici îndoielnice de chirurgie estetică; Ursitoare SRL (r. Matei Preda), o farsă kammerspiel despre efectele colaterale ale descântecelor prestate de un grup de prietene la un botez; The Couch (r. Enxhi Rista), o satiră balcanică despre peripețiile unei canapele purtătoare de nostalgie iugoslavă; Tanti Lica Cocoșata (r. Paul-Răzvan Macovei) și Blue Hour (r. Mircea Băluță, Eduard Burghelea), exerciții de world-building ca-n filme – ale lui Peter Greenaway-Kusturica (rural), respectiv Wes Anderson-Tarantino (suburban).
În fine, două pastile cu efect garantat de descrețire a frunții: Geese-y Does It! (r. Alina Rusu), o animație quirky adorabilă despre un colectiv de gâște care trage pe dreapta resursele unei ferme ca să-și facă spa; Memory Pills (r. Teodora Mihăilă, Agata Olteanu), o colecție de video-poeme ludice de buzunar pe versuri de Alberto Păduraru (featuring animație stop-motion și frânturi de fotografie pe film).
Aș zice că scurtul românesc e în formă excelentă.