Rodrigo Cortes este unul dintre invitații speciali ai acestei ediții de TIFF, celebrat în secțiunea 3×3 cu trei filme: Concurentul (2007), Îngropat de viu (2010) și recent-lansatul Escape, pe care am și concentrat discuția noastră.
Am citit că ai lucrat și în publicitate. Cât de mult te-a ajutat asta ulterior, ca scriitor, regizor, producător?
De fapt, am lucrat în publicitate după primul meu film. Cumva, după ce l-au văzut, oamenii au rămas cu impresia că veneam din lumea publicității, nu știu exact de ce. Cert e că abia după primul film am primit solicitări din lumea advertisingului.
Și cum a fost?
Mi-a plăcut să fac reclame, în special pentru că se întâmplă rapid. Într-un film trebuie să scrii, apoi să convingi o grămadă de oameni, trebuie să-l finanțezi, să filmezi, să editezi… În lumea publicității toate astea, de la idee până la lansare, se întâmplă într-o lună, uneori poate chiar mai repede.
Mi-a plăcut pentru că îmi place să lucrez sub presiune, dar nu e neapărat ceva ce are legătură cu universul tău de autor. E o provocare binevenită, în special pentru că am făcut reclame interesante, nu fac „oameni care mănâncă iaurt”, ci chestii cu lupte, cu urmăriri, chestii foarte cinematografice, adică ceea ce-mi place. Făceam lucrurile într-o manieră foarte narativă, așa că mi-a plăcut, dar de fapt nu vin din lumea asta a publicității.
Am impresia că îți plac poveștile.
(Râde) Am început de mic cu scrisul, sunt un scriitor profesionist, dar asta doar pentru că am avut acces mai repede la un creion decât la o cameră de filmat. Când eram foarte tânăr am făcut și teatru, am fost chiar și actor – unul foarte rău, dar asta m-a ajutat să înțeleg actorii.
Actor pe scenă?
Da, da, pentru o vreme. Eram foarte tânăr și foarte prost ca actor. Am făcut și stand-up – la asta eram mai bun. Ideea este că toată experiența asta m-a făcut să înțeleg actorii foarte bine și să am o bună relație cu ei.
Apropo de asta, cât de tare îi împingi pe actorii cu care lucrezi? Cel puțin în Escape cred că Mario, actorul principal, a avut o misiune foarte grea în rolul lui.
Ei bine… Îi împing, da. Nu-i apăs, nu-i presez, dar îi împing. Pentru mine nu e foarte important să dau indicații și instrucțiuni, ci să creez mediul emoțional potrivit pentru ca lucrurile să se întâmple. N-avea sens dacă-i spuneam „simte asta sau asta”, e mai mult despre „cam asta vrem să facem, hai să vedem”. Sau poate că dau și instrucțiuni, dar nu i-am spus ce și cum înainte, așa că actorii trebuie să fie pregătiți tot timpul.
Ador să lucrez cu actorii și am o relație foarte bună cu ei, nu cred că ți-ar spune cineva că-i presez. Dar, da, îi împing. Clar. Într-un fel încerci să-i scoți din zona lor de confort, iar asta e posibil doar dacă au încredere în tine: dacă ei nu cred că regizorul știe ce face, vor continua să facă ce știu ei să facă, ce e safe pentru ei. Pot ieși din zona de confort doar dacă știu că nu vor face nimic ridicol, că regizorul nu o să lase așa ceva în film. Dacă simt asta, se aruncă în rol, pentru că au încredere, iar eu ador să sar împreună cu ei.
Escape este un fel de ecranizare. Cât de mult ți-a plăcut cartea care l-a inspirat de te-ai decis să faci un film după ea?
Mult, dar, în același timp, e diferit ce am făcut eu, e o adaptare foarte liberă, pentru că am simțit că o adaptare fidelă ar fi fost rece, științifică. Mi-a plăcut mult cartea, dar cred că cel mai bun lucru pe care un film îl poate face cu o carte este s-o trădeze ca s-o poată onora. Sunt limbaje foarte diferite. Uite, Stanley Kubrick – și nu spun că m-aș compara cu el! – a adaptat Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb: a luat două romane, nici unul nu era o comedie, și a decis să ia ideea și s-o ducă într-un nou loc cinematografic, a luat spiritul.
Asta am făcut și eu, am luat spiritul, pentru că romanul e foarte diferit, cu un adolescent autist de 17 ani, crescut în afara societății de către părinți, și care când împlinește 18 ani, iese în lume, nu înțelege nimic, are nevoie de control așa că decide că cel mai bun loc pentru el e închisoarea, un loc care să-i ofere structură și ordine. Deci premisa e acolo – cineva care vrea să meargă la închisoare – dar asta e tot. Personajele, dialogurile, astea sunt diferite.
Sunt două închisori: cea interioară, și închisoarea propriu-zisă, pușcăria.
N-ai cum să scapi de tine însuți, indiferent ce faci. Filmul e o reflecție asupra libertății, și poate că fiecare are un răspuns, o viziune despre asta, însă filmul nu-ți oferă așa ceva, ci îți permite să simți oricum decizi să simți. Se poate întâmpla – și am văzut asta – ca cineva din public să râdă în timp ce altcineva plânge. Unii vor spune că N. (n.a. personajul principal) e o victimă și merită milă, alții că nu vrea să-și asume responsabilități, și ambele percepții pot fi reale în același timp. Eu nu cred că e o victimă, dar, ca regizor, nu vreau să judec, vreau doar să ofer povestea și să las publicul să decidă.
Cum ești sigur că îți păstrezi obiectivitatea față de personaje? E omenește să-ți placă sau nu.
Nu pot să fiu sigur, dar încerc să nu judec personajul. De exemplu, chiar și când Mario mă întreba ceva legat de personaj, nu i-am oferit soluții, ci l-am încurajat să aibă răspunsuri emoționale la niște stimuli foarte specifici. Așa am lucrat cu corpul, cu emoțiile. I-am spus: „Nu vom crea cine știe ce mediu psihologic, vreo treabă freudiană sau mai știu eu ce, așa că nu-l judeca nici tu pe personaj. Unele părți din tine vor înflori, o să reacționeze. Uneori cu tandrețe, alteori cu sălbăticie – și ambele variante sunt reale. O să ne jucăm cu copilul tău interior, care e inocent, pur, dar și egoist, manipulator. Deci nu-ți judeca personajul, doar fii el, și o să descoperim împreună cum e N.”
E greu, ca regizor, să renunți la genul ăsta de control, „vreau așa sau așa”?
Nu, pentru că păstrezi controlul, până la urmă ești acolo, la montaj. Dar nu judeci. Nu încerci să sfârșești tu povestea într-un fel, să dai soluții. Te joci și vrei să lași lucrurile să se întâmple, te joci și cu actorii, pentru că trebuie să iasă din personaj, altfel nu există validare. Sunt, într-o măsură, obsedat de control, dar, în același timp, renunț la control, altfel n-ai cum să ai un personaj complex.
Uite, e ca atunci când vrei să găsești dovezi că te înșală nevasta și-i cotrobăi prin sertare, dar, în același timp, vrei să nu găsești dovezile alea.
Crezi că ai citit deja cartea de la care să pornești următorul tău film?
De obicei, fac filme după scenarii originale, acesta este primul care are la bază o carte. Și nu e ușor, pentru că literatura bună nu e ușor de adaptat pe ecran, decât dacă o trădezi sau nu e chiar o carte foarte bună, cu un scenariu ascuns în paginile ei. Am citit multe cărți grozave între timp, dar n-am simțit că e ascuns un scenariu în ele. Chiar și cu Escape mi-a luat niște ani, pentru că atunci când am citit cartea și am vorbit cu autorul nu vedeam un film acolo. Dar a rămas cu mine și, câțiva ani mai târziu, i-am spus că văd o cale de-a face acest film, însă trebuie să-mi ofere libertate absolută. Am respectat ADN-ul cărții, dar am spus povestea în funcție de ce am simțit eu când am citit-o.
Și? I-a plăcut filmul?
Da, și e o poveste interesantă, pentru că l-a văzut mai degrabă ca pe un film independent de cartea lui, și asta l-a mișcat aproape până la lacrimi, mi-a spus că a fost o experiență foarte puternică pentru el.
În final, ce știai despre Cluj înainte să ajungi aici?
Nu prea multe, mai degrabă despre Transilvania și despre România. Auzisem de la alți regizori, cum ar fi Fernando León, care a fost aici, că e fenomenal. Eu aveam doar niște referințe foarte poetice despre Transilvania. Încerc să nu am așteptări, în general, pentru că mi se pare că strică experiența. Când nu ai așteptări ți se întâmplă cele mai grozave chestii.