Clint Eastwood și-a petrecut ultimii cinci ani din carieră surprinzînd în filmele sale mitul omului obișnuit transformat peste noapte în erou. Cazul lui Richard Jewell, cel mai recent film al regizorului de aproape 90 de ani, nu face nici el excepție. Aici, întîlnim povestea „adevărată”, cu înfloriturile narative aferente, a paznicului titular din timpul Jocurilor Olimpice de Vară din Atlanta, Georgia, din 1996, și a transformării lui, de către media și guvern, dintr-un erou în suspectul numărul unu.
În încercarea de a-și depăși condiția și a fi avasant la stadiul de polițist, Jewell (Richard Walter Hauser) își depășește de multe ori atribuțiile, motiv pentru care e sancționat. E concediat de la Colegiul Piedmont, unde lucrează ca paznic în campus, și se mută înapoi cu mama sa, Bobi (Kathy Bates), unde-și găsește temporar un nou job: să aibă grijă de instrumentele celor care cîntă în deschiderea Jocurilor. Într-una din nopți, Jewell observă un ghiozdan suspicios, cu mai bine de jumătate de oră înainte ca cineva să sune la 911 și să anunțe că o bombă va exploda în Centennial Park. Acesta se grăbește să-i alerteze pe polițiștii aflați în zonă și alături de ei evacuează spectatorii, și deși doi dintre ei mor, viețile a sute sînt în final salvate. Reporterița Kathy Scruggs (Olivia Wilde), aflată la eveniment în căutare de subiecte picante, găsește că Jewell se potrivește mai degrabă cu profilul robot al teroristului decît cu cel al eroului, iar un agent FBI pare să fie de acord cu ea, astfel că se declanșează haosul. Mama sa și avocatul Watson Bryan (Sam Rockwell), o mai veche cunoștință, sînt singurii pregătiți să-l apere în fața defăimării.
Adaptat de scenaristul Billy Ray după articolul publicat de Marie Brenner în Vanity Fair, Richard Jewell își zugrăvește eroul ca pe un băiat bun care-și face doar meseria, atacat de cei pe care încerca să-i protejeze. Teroristul care a plantat bomba nici nu mai apare după apelul la 911, iar toate relele se sparg în capul presei și al celor de la FBI – ei sînt adevărații antagoniști ai filmului. Bryan are chiar un afiș în biroul său: „Mă tem de guvern mai mult decît de teroriști.” Tot Bryan e cel care îl întreabă, la un moment dat, pe Jewell, dacă-și mai dorește să fie polițist, după ce trei sferturi de film cei din FBI sînt arătați exclusiv ca o entitate coruptă și vătămătoare, mai dornici să fabrice dovezi care să-l incrimineze pe Jewell decît să caute indicii care să-i confirme posibilul gest. Portretul lui Scruggs, greșit, e și mai de condamnat: alcoolică, violentă, oricînd gata să încalce legea pentru un subiect fierbinte și să ofere sex în schimbul informațiilor. Stereotipurile după care aceștia din urmă sînt construiți își ating însă țelul manipulativ: Jewell e victima supremă. Cei doi care și-au pierdut viața în atentat nici măcar nu sînt menționați, omiterea lor zugrăvindu-l și mai abitir ca erou, doar a reușit să-i salveze pe toți!
Cele cîteva momente puternice (în finalul filmului, de exemplu, Bobi încearcă să șteargă carioca de pe caserolele luate ca probe și însemnate) și performanțele actoricești, pentru că toți sînt foarte buni, chiar și atunci cînd nu au cu ce să joace, nu pot ține locul dezinteresului arătat vizavi de complexitatea poveștii reale și a personajelor sale. Cazul lui Richard Jewell poartă doar urmele a ceea ce putea fi un film bun al unui regizor cîndva foarte talentat.