La peau douce este considerat astăzi unul dintre cele mai frumoase filme semnate de François Truffaut. Și pe bună dreptate. Dar n-a fost de la început așa, căci la Festivalul de la Cannes din 1964 unde a fost proiectat prima dată a avut parte de o primire mai degrabă rezervată.
La peau douce e o poveste despre adulter și infidelitate, așa cum avea să fie mai tîrziu și La femme d’à côté (1981). Dar temperaturile relațiilor diferă foarte mult. Primul explorează accidentul, felul în care un fapt divers și o situație banală se transformă într-o dramă sentimentală și conjugală majoră, pe cînd cel de-al doilea vorbește despre o pasiune devastatoare și nebunească, despre imposibilitatea de a te opune unei relații care vine din trecut, despre dominație și slăbiciune.
Jean Dessailly joacă rolul soțului burghez și intelectual, timid și rezervat vizavi de femei, care are la un moment dat o aventură neașteptată cu o însoțitoare de bord mult mai tînără. O s-o vedeți în acest rol pe actrița Françoise Dorléac, sora celebrei Catherine Deneuve, care avea să moară la doar 25 de ani într-un accident de mașină.
Femeia de care se îndrăgostește celebrul editor Pierre Lachenay e frumoasă și provocatoare. În biografiile protagoniștilor nu e nimic programat, pur și simplu li se întîmplă să se întâlnească departe de casă și să petreacă împreună o seară. Legătura lor clandestină e un moment suspendat în viața burgheză, așezată și exemplară a bărbatului căsătorit. Reacționează disproporționat și trăiește totul cu maximă intensitate. Convențiile care îl copleșiseseră se întorc împotriva lui cu un efect de bumerang. Vrea să-și păstreze și amanta și viața de familie.
S-a spus despre acest film și că ar fi, poate, cel mai hitchcockian dintre filmele lui Truffaut, pentru că pasiunea dintre cei doi amanți, scurtă și intensă, e filmată în maniera unui thriller. Detaliile capătă o mare importanță, gesturile sînt îndelung studiate, fiecare moment atîrnă greu în economia poveștii. Dramatismul se naște din felul în care regizorul dozează această istorie. Totul se amplifică. Imaginația bărbatului o ia razna, vinovăția și minciunile în care e nevoit să se ascundă îl sufocă.
Povestea de dragoste pasageră îi declanșează soțului infidel o criză de conștiință. Viața dublă, impasul în care ajunge relația sa cu soția îl destabilizează complet. E un hăituit, măcinat de vinovăție.
Senzualitatea vine ca o compensație nesperată. Iar Truffaut transformă scenele de apropiere dintre cei doi amanți în tablouri vii, în care camera urmărește îndeaproape și obsedant fiecare atingere și nesiguranță.