Canin, primul succes internațional al regizorului de origine greacă Yorgos Lanthimos (Favorita, Homarul, Uciderea cerbului sacru), are în centru o familie care trăiește în afara societății. Singura lume pe care cei trei copii ajunși adulți o cunosc e cea care se termină la gardul înalt care le împrejmuiește curtea. Numai tatăl (Christos Stergioglou) are voie să o părăsească, și o face doar pentru a se duce la serviciu și a cumpăra cele necesare. Copiilor li s-a spus că nu au voie să iasă din curte decît atunci cînd unul dintre canini le va fi căzut, și pentru a fi în siguranță dincolo, în lumea exterioară, nu se pot deplasa decît cu mașina, însă pentru a o folosi caninul trebuie să le fi crescut la loc.
Cu părinții ca unică sursă de cunoaștere, cei trei copii le dau crezare și-și omoară timpul testîndu-și rezistența cu degetul în apa fierbinte și aruncînd peste gard pietre și obiecte de uz casnic către ceea ce cred că e fratele lor. Însă cînd tatăl o aduce acasă pe Christina (Anna Kalaitzidou), unul dintre paznicii de la fabrică, pentru a întreține relații sexuale cu fiul său (Hristos Passalis), lucrurile încep, inevitabil, să scape de sub control – elementul de noutate le stîrnește curiozitatea. Mai mult, Christina începe să-i aducă fiicei mari (Angeliki Papoulia) casete VHS în schimbul unor favoruri sexuale, astfel că atunci cînd aceasta începe să recite replici din Rocky și să reconstituie scene din Fălci și Flashdance, părinții autoritari realizează că planul lor începe să eșueze.
Lanthimos își introduce privitorul în universul steril, ireal fără o expozițiune prea elaborată, lăsîndu-l să-i descopere singur regulile de funcționare. După ce realizează cît de disfuncțională e familia în cauză și cît de crude sînt de fapt jocurile pe care părinții le pun la cale, situațiile absurde își pierd din umor și devin deranjante, chiar înspăimîntătoare pe alocuri, atît din cauza implicațiilor pe care trebuie să le aibă un astfel de mod de viață, cît și în așteptarea unor consecințe care încep să se întrevadă.
Atît decorurile și costumele, cît și felul în care Lanthimos și directorul de imagine Thimios Bakatakis își încadrează personajele arată cum bizarul poate apărea inofensiv în lipsa unor puncte de reper. Cu excepția dining room-ului, vopsit în culori mai calde, în interiorul căruia familia pare în esență una normală, pereții sînt de un alb strident, rece, care denotă ideea unui spital sau a unei închisori în care părinții își conduc experimentele bolnăvicioase. Copiii se plimbă mai mereu prin casă în lenjerie intimă, aspect care ar fi putut fi trecut cu vederea dacă era vorba de niște copii în adevăratul sens al cuvîntului, dar ei atingînd de mult vîrsta maturității, naște un sentiment de stînjeneală. Cadrele sînt statice, cu unghiuri ciudate care ascund privirii părți din acțiuni și din corpurile actorilor.
Cei trei sînt prizonieri ai unei bucle temporale și spațiale în care toate zilele seamănă între ele și cel mai mare pericol îl reprezintă pisicile maidaneze care ajung în curte și pe care le alungă imitînd căței. Cu toate acestea, privesc spre viitor cu speranță: fiica cea mare, cea mai rebelă dintre ei, își imaginează că unul dintre canini i se mișcă, iar dorința de escapsim datorată Christinei îi relevă un entuziasm pe care nu-l poate ține doar pentru ea. Începe să-l răspîndească, rezultatul fiind unul provocator.
Ieșirile violente aduc aminte de filmele lui Michael Haneke, cu precădere de Jocuri stranii, dar Lanthimos are, în plus, un simț al umorului și o tendință spre absurd care îl aproprie mai mult de Luis Buñuel. În timp ce lumea imaginată de acesta începe să-și arate colții, se instalează un sentiment de panică și o nesiguranță care îți intră pe sub piele și care fac din Canin o experiență coșmarescă, greu de uitat.
Dogtooth/ Canin este disponibil pe platforma de streaming TIFF Unlimited.