Patrick (Kevin Janssens), protagonistul filmului cu același nume recompensat anul trecut la TIFF cu premiul pentru regie (belgianul Tim Mielants), e un tâmplar de 38 de ani care locuiește cu cei doi părinți invalizi ai săi: Nelly (Katelijne Damen), care e oarbă, și Rudy (Josse De Pauw), care are probleme grave de respirație. Aceștia își duc existența într-o tabără de nudiști administrată de Rudy, alături de mai mulți oameni care preferă să trăiască liberi, fără inhibiții. Într-o zi, însă, viața lui Patrick e dată peste cap: nu numai că tatăl său moare în urma unui accident minor, dar ciocanul preferat cu care meșterea piese de mobilier dispare în mod misterios din trusa expusă la vedere în atelier.
Locuitorii taberei se așteaptă ca Patrick să preia responsabilitățile acum că tatăl său nu mai e, doar că singura preocupare a acestuia pare să fie aceea a găsirii ciocanului lipsă. Căutarea în care acesta pornește se transformă într-un whodunnit à la Agatha Christie în care întâlnim, pe rând, mai multe personaje scoase parcă din universul fraților Coen, de la polițistul implicat în anchetă care ia locul figurii paterne, la un rockstar care continuă să își înșele soția chiar și după ce aceasta i se alătură în tabără și un cuplu care dorește să preia șefia locului cu orice preț.
Pentru un film despre pierdere și puterea de a persevera indiferent de obstacole, Patrick are un protagonist destul de rece, care uneori nu pare capabil de sentimente. E atât de orb în încercarea de a-și atinge țelul încât e destul de greu de empatizat cu el, chiar și cu pierderea ciocanului funcționând ca metaforă pentru pierderea tatălui („Îmi pare rău că nu-ți vei mai vedea niciodată ciocanul”, îi spune polițistul afectuos când e chemat să constate dispariția). Cu toate acestea, Mielants și co-scenaristul Benjamin Sprengers au grijă să introducă replici care cer citirea filmului într-o cheie mai absurdă decât cea presupusă de context (aspectul nudității, derivat din experiența reală a regizorului, e tratat cu seriozitate, chiar ignorat): „Câteodată, pentru a obține ce vrei trebuie să nu vrei ce vrei.” Astfel, cei doi reușesc să scoată mai mult decât ar fi fost de așteptat dintr-o premisă atât de simplă: nu doar o comedie ușoară neconvențională, ci una pe alocuri existențială.