Neo-noir contemplativ. Long Day’s Journey Into Night

Wei Tang, Yongzhong Chen in a scene from Long Day's Journey Into Night. Photo by Liu Hongyu, courtesy Kino Lorber.

Tânărul cineast de origine chineză Bi Gan este printre cele mai sonore nume ale generației sale de cineaști – în vârstă de doar 29 de ani și adept declarat al lui Tarkovski, regizorul este deja binecunoscut în circuitul festivalier internațional, după ce a câștigat premiul pentru cel mai bun regizor emergent la festivalul de film de la Locarno cu Kaili Blues (2015), considerat de mulți critici drept un debut-capodoperă.

Aflat acum la al doilea lung-metraj, prezent în competiția Un Certain Regard la Cannes anul trecut, Gan dă lovitura cu unul dintre cele mai populare filme ale anului: Long Day’s Journey Into Night (nefiind însă o adaptare a clasicului text dramatic al lui Eugene O’Neill, adaptat de numeroase ori, inclusiv de Sidney Lumet în 1962). Un film de artă care a iscat controversă în China, după ce o campanie de marketing ingenioasă l-a prezentat drept un film de dragoste comercial – mulți dintre spectatorii săi au fost dezamăgiți odată ce s-au găsit în cinematograf și au descoperit un film de artă. Chiar și așa, filmul a adus un profit de 41 (!!!) de milioane de dolari în cele 3 săptămâni în care a rulat. Însă ceea ce este cu siguranță cel mai interesant aspect al filmului este că face un salt spectaculos de la 2-D la 3-D aproximativ la jumătatea filmului, acesta încheindu-se cu un cadru-secvență tridimensional absolut spectaculos.

Filmul este structurat conform mai multor dualități de tip Yin-Yang, o structură complementară care atinge atât forma filmului, relațiile dintre personaje cât și narațiunea în sine. Aceasta se desfășoară pe două planuri temporale distinctive, ambele fiind catalizate de moartea unui apropiat al personajului principal, Luo Hongwu: în 2000, moartea unui prieten implicat în mafie deschide ușa către o poveste de dragoste imposibilă cu iubita acestuia, misterioasa Wan Qiwen, în timp ce moartea tatălui, plasată în
prezent, îl readuce pe Luo acasă și îl determină să pornească în căutarea dragostei sale din tinerețe. Precum în filmul său precedent, acțiunea are loc în orășelul Kaili (de altfel, localitatea natală a lui Bi Gan), însă, în timp ce orașul este lăsat în urmă în Kaili Blues, aici acțiunea este determinată de
întoarcerea către casă; topos-ul devine un laitmotiv, alături de teme principale precum memoria, timpul și destinul. Oniric este termenul care descrie cel mi bine estetica languroasă a lui Gan: iar visul pe care cineastul țese este, în funcție de moment, figurativ sau chiar efectiv.

Cu un stil eclectic, care amintește atât de Wong Kar-Wai (mai în ceea ce privește povestea de dragoste a protagoniștilor) dar și de Jia Zhang-ke, Long Day’s Journey Into Night este un neo-noir contemplativ, atât de puternic de-dramatizat, încât devine aproape non-narativ, răsucind astfel convențiile genului. Atmosfera este, așadar, una melancolică și meditativă, în răspăr cu suspansul plin de acțiune obișnuit al filmelor cu gangsteri, chiar dacă povestea în sine este construită pe baza unor arhetipuri clasice, precum cel al iubirii interzise – o deconstrucție cu atât mai eficace, cu cât luăm în calcul marele twist formal al filmului.

Așadar, rămâneți cu ochii în 4 pentru clipa în care filmul devine tri-dimensional: în momentul în care-l vedeți pe Luo că-și pune o pereche de ochelari 3-D într-o sală dărăpănată de cinema, e momentul să procedați la fel. Pregătiți-vă pentru una dintre cele mai interesante experiențe cinematografice ale ultimilor câțiva ani!