Bazat pe romanul lui Klaus Mann, inspirat și el la rândul lui din viața actorului Gustav Gründgens, filmul lui István Szabó, Mephisto, urmărește traiectoria lui Hendrik Höfgen (Klaus Maria Brandauer) de la un actor neînțeles cu înclinații comuniste care-și răcește gura pe o scenă din Hamburg la cel mai cunoscut actor din Germania nazistă și un favorit al elitei fasciste. E finalul anilor ’20, iar Höfgen flirtează cu experimente revoluționare ale căror aspirații lasă însă publicul rece. Nu e de mirare că, în deschiderea filmului, un Höfgen frustrat țipă furios din vestiar la auzul uralelor pe care o actriță din afara orașului le primește pe scena lui, de la publicul lui, pentru un spectacol oarecare.
Energica Juliette (Karin Boyd), cea care-i dă lecții de dans și cu care are în secret o relație, îl tachinează vizavi de imaginea pe care o are despre sine, însă toate remarcile nu-l fac decât să-și dorească faima încă și mai mult.
Deși înclinațiile sale comuniste îl poziționează împotriva puterii singulare care începe să-și facă simțită prezența la-nceputul noului deceniu, dorința de succes e mai mare, iar atitudinea sa începe treptat să se schimbe. Se întâmplă mai ales atunci când, cu ajutorul soției sale, o femeie înstărită cu care s-a căsătorit recent, reușește să obțină un prim rol pe scena berlineză. Aici găsește în sfârșit succesul și ajunge să strălucească rapid, astfel că după ce Hitler e numit cancelar și soția sa îi cere să rămână cu ea în Budapesta, acolo unde s-au refugiat mai mulți prieteni și actori de seamă, Höfgen, speriat de ideea de a o lua de la capăt și orbit de promisiunea iertării pentru trecutul său, se întoarce în Berlin.
Încearcă să-și declare munca în teatru apolitică și să nu ia seamă de ce se întâmplă în țară, însă când partidul nazist, sub forma prim-ministrului care-l vede jucând în Faustul lui Goethe și cere să-l întâlnească, se oferă să-l facă celebru, nu spune „nu”.