Orice adevăr, oricât de dureros, nu va pătrunde în absența cuiva care să-l formuleze captivant. Dornic să fie acel cineva, Enric Marco a fost dispus să-l construiască pe baza unor minciuni.
Ademenit de faima care vine cu a fi o victimă a Holocaustului, Marco (Eduard Fernández) și-a construit o mitologie proprie a deportării sale în Germania sub regimul Franco și încarcerarea sa în Flossenbürg. Împrospățită periodic cu discursuri emfatice și apariții în presă, această istorie personală nu coincide însă cu adevărul mult mai sumbru: Marco se aflase chiar de cealaltă parte a baricadei.
În Marco, adevărul inventat, duo-ul de scenariști-regizori Aitor Arregi și Jon Garaño nu pun sub semn de întrebare faptele – acestea sunt știute, cazul fiind unul real. Mai degrabă, cei doi construiesc un portret al decăderii, un thriller vegheat de drobul de sare al deconspirării, care stă mereu să cadă.
Deși urmărește o viață reală, Marco e departe de a fi un biopic ca oricare altul. Filmul are tot arsenalul necesar unui Film cu F mare, derulat de-a lungul mai multor perioade temporale și montat pe alocuri chiar curajos – cu tranziții de la un tip de cameră la altul, fragmente luminate aproape expresionist, cu rotiri verticale de 180 de grade, totul pe fondul unei coloane sonore subtile și atmosferice, care crește treptat anxietatea.
Pe parcurs ce impactul cultural al lui Marco crește, la fel o face și paranoia, dovedită de o vervă ce-i trădează vârsta. Deși se presupune că acesta are peste optzeci de ani pentru majoritatea acțiunii, Eduard Fernández (care-l joacă pe personajul titular de-a lungul tuturor salturilor temporale) pune la cale un tour de force atemporal, sărind agil de la disperare tinerească, la obsesie, la un soi de înțelepciune trucată, manipulatoare și totuși ademenitoare.
Însă de ce ar scrie cineva despre Marco, o fraudă, un om care doar pretinde să fi fost o victimă, în speranța că acest statut îi va aduce privilegiu? Ce adevăr despre umanitate se poate isca din minciuni? Această întrebare este steaua de nord a întregului film, ghidându-ne prin mitomania și grandomania unui bărbat terifiat de neînsemnătate, convins că ce face e îndreptățit de binele adus comunității din care s-a asimilat pe nedrept.
Scopul, pare-se, scuză mijloacele. De ce, atunci, o poveste despre un fals și nu una despre o victimă reală? Fiindcă, paradoxal, povestea mincinosului Marco pare să aibă adevăr din plin. Fiindcă orice mesaj, oricât de bine intenționat și formulat, nu are aceeași forță în absența adevărului.
Duminică, 15 iunie, ora 18:30 – Casa de Cultură a Studenților