Contopind kitsch, kung-fu și carismă evlavioasă, Lupta invizibilă este un test al credinței cu maxim de umor atât pentru protagonistul său, cât și pentru un public din lumea creștin-ortodoxă.
Cel mai nou film al lui Rainer Sarnet e foarte multe lucruri. E wuxia. E sovietic kitsch. E Bruce Lee, și Tarantino, și film de categoria B, și maximalism, și puțin Wes Anderson, și satiră religioasă, și coming-of-age, și Rock’n’Roll, și ’70s funk, și maximalism, și multe altele. E o ciorbă de influențe cum guști numai de la un bucătar care-și iubește munca. Mai presus de toate cele, Lupta invizibilă e o dovadă de iubire pentru cinema și pentru viață.
Premiza, de fapt, e cât se poate de simplă: dacă artele marțiale, pe care le asociem (stereotipic) eminamente călugărilor de credințe asiatice, s-ar practica și în rândul călugărilor de crez ortodox? Acest perceput sacrilegiu dă startul unui delir satiric în lumea unei mănăstiri ascunse din URSS-ul anilor 1970, desfășurat pe ritmuri de rock și metal.
Cu o doză zdravănă de umor, Rainer punctează asemănările dintre metaliști (bărboși, îmbrăcați în negru) și călugări (tot bărboși, tot îmbrăcați în negru) și ironizează fără urmă de rușine biserica, însă totul cu un scop cât se poate de nobil: a încuraja către iubire și o credință incluzivă.
Astfel, când Rafael (Ursel Tilk), un tânăr soldat la granița URSS-China, supraviețuiește miraculos unui atac kung-fu din partea unor călugări-hipioți fani Black Sabbath și decide să-și dedice viața artei marțiale, el se înhămează neștiutor la o luptă interioară pentru un suflet pur. Luptă care, vine vorba, e imposibil de câștigat, mai ales în parametrii limitați ai credinței creștin-ortodoxe. Nu doar că trebuie să învețe și să respecte texte și porunci, dar trebuie să se și ferească de păcat sub ochii ageri ai lui Irinei (Kaarel Pogga), dând o dinamică de buddy cop filmului deja plin de influențe.
Lupta pentru puritate devine chiar mai grea odată cu intrarea în scenă a Ritei (Ester Kuntu), femeia-demon a cărei singură crimă pare a fi lupta împotriva dominanței masculin-creștine. Alături de cei doi călugări feroce, Rita e o critică tăioasă (dar hilară!) a normalității în care ne aflăm.
Restul personajelor secundare, de la securistul anti-creștin la starețul trecut prin închisoare, nu fac decât să condimenteze o tocăniță cu un gust atât de autentic și de homey cum rareori se găsește. Cu atât mai lăudabil cu cât departe de a fi doar încă o poveste estică plicticoasă, Lupta invizibilă bubuie a flair personal, consolidându-l pe Rainer Sarnet drept un autor ce merită – în cuvinte mai simple, musai de văzut.