Criticul și istoricul de film Manuela Cernat vorbește despre dificultățile documentării, relația cineastului Jean Negulescu cu marile actrițe ale Hollywoodului și locul insuficient recunoscut pe care acesta îl ocupă în cultura română. Manuela Cernat a fost prezentă la TIFF Lounge, pentru a-și prezenta cartea „Jean Negulescu: Un român la Hollywood“, apărută la Editura Noi Media Print.
Care a fost cea mai mare dificultate pe care ați întâmpinat-o în scrierea cărții?
Absența aproape totală a materialelor documentare și a surselor. Din fericire, sora lui Jean, Sabina Negulescu, pictoriță, mi-a pus la dispoziție puținele scrisori pe care le păstrase de la el, precum și câteva fotografii. Ulterior, când m-am întâlnit cu Jean, mi-a oferit un teanc de fotografii pe care le-am folosit în carte. A rezultat un album absolut superb, cu imagini de o valoare sentimentală uriașă pentru noi.
Filmele lui Jean Negulescu acordă adesea un loc important personajelor feminine. De unde credeți că venea această afinitate?
Jean Negulescu a publicat un text care a făcut furori la Hollywood, Perfectul cavaler, un fel de îndreptar despre cum trebuie să se poarte un gentleman: să știe să-și pună partenera în valoare, fără să încerce să se pună pe sine în prim-plan.
Mai exista și un obicei foarte special. Înainte să înceapă un film, după alegerea distribuției, o invita pe protagonistă și îi realiza un portret în peniță, pe care îl înrăma și i-l trimitea împreună cu un buchet de flori și cu o inimioară desenată sub semnătură. Așa le-a cucerit pe Joan Crawford, Marilyn Monroe, Sophia Loren sau Bette Davis. Este o listă de vedete cu care foarte puțini regizori de la Hollywood se pot lăuda că au lucrat. Știa să le ofere încredere pe platou și să le insufle dragostea pentru aparatul de filmat.
Deși a avut o carieră importantă la Hollywood, Negulescu e foarte puțin prezent în discursul public și în istoria filmului românesc. Cum explicați această absență?
Există foarte multă ignoranță în presă, prea puțin interes pentru trecut și o focalizare excesivă asupra prezentului. Se vorbește foarte puțin despre Independența României, filmul din 1912, și nu se știe aproape nimic despre regizorii importanți ai anilor ’30-’40.
Există și mult oportunism în rândul unei părți importante a corpului didactic, iar aici nu mă refer doar la școlile de film. Altfel, nu s-ar explica de ce, după 1990, elevii nu au aflat aproape nimic despre comunism sau despre perioada monarhiei. Istoria României a continuat să fie predată folosind limbajul și reperele de dinainte de 1989. Asta explică și de ce, astăzi, o proporție atât de însemnată a tinerilor afirmă că regretă comunismul: pentru că nu știe cum era, de fapt, viața în acel sistem.
Cum credeți că s-ar fi schimbat destinul său dacă ar fi rămas în România? Ar fi putut avea aici o carieră în cinematografie?
Ar fi întâlnit o industrie cinematografică aflată abia la început și s-ar fi confruntat cu dificultăți financiare teribile. Pentru că provenea dintr-o familie înstărită din Craiova, probabil că, odată cu instaurarea comunismului, ar fi ajuns la închisoare sau ar fi fost marginalizat.