La Gomera

Cel mai nou film al lui Corneliu Porumboiu, unul dintre cei mai apreciați cineaști români contemporani, este practic o reinventare artistică totală: adio cadre-secvență de zece minute cu acțiune minimală și o paletă cromatică stinsă, bun-venit montaj alert, culori saturate și un fir narativ înțesat cu intrigi, detalii complexe și multă, multă acțiune.

Cu iconicul Vlad Ivanov în rolul principal al polițistului corupt și duplicitar Cristi, La Gomera va fi cu siguranță unul dintre cele mai dezbătute filme ale anului și, dacă îmi permit o mică previziune, un succes considerabil la box office: este un film fun și antrenant, perfect pretat unui circuit larg de distribuție și publicului mare; un amestec echilibrat între comedie și acțiune care vă va ține pe marginea scaunului timp de o oră și jumătate.

Numitul Cristi este implicat într-o afacere internațională de spălare de bani (ascunși în saltele) de pe ambele baricade: atât ca investigator care lucrează sub coordonarea unei șefe acre (Rodica Lazăr), dar și drept inside man al lanțului mafiot. Odată cu prinderea lui Zsolt (Sabin Tambrea), șeful operațiunii locale, o sumă cu multe zerouri dispare – iar atât poliția, mafioții și Cristi sunt cu ochii pe bani. Cooptat de către ramura spaniolă-latină a mafiei prin intermediul femeii fatale Gilda (Catrinel Marlon), iubita lui Zsolt, Cristi este trimis într-o mică insulă din Canare ce dă titlul filmului, singurul loc de pe pământ unde încă se poate folosi și învăța El Silbo – un limbaj compus exclusiv din fluierături care va servi drept cod secret al operațiunii.

Spusă într-o ordine nu neapărat cronologică, capitolată cu titluri pantone ce poartă numele personajelor centrale, povestea din La Gomera este plină de răsturnări de situație, multe dintre ele spumoase, traversate de un Cristi care rămâne plat și inexpresiv, mânat dorințe simple: banii și femeia. Iar pentru a le obține, polițaiul este mai mult decât dispus de-a schimba taberele și cojoacele ori de câte ori este nevoie. Notabil este și soundtrack-ul: avem de-a face, cu siguranță, cu unul dintre cele mai melodice filme ale ultimilor ani, în răspăr cu sunetul diegetic caracteristic Valului, începând direct cu cele 4 acorduri iconice ale The Passenger al lui Iggy Pop, de pe albumul Lust for Life din 1969.

Filmat în trei țări (România, Spania și Singapore), cu referințe către clasici ai cinemaului mondial și românesc (Sergiu Nicolaescu, anyone) dar și cu un rol interpretat de regizorul argentinian Agusti Villaronga (pentru cei care și-l amintesc de la 3×3-ul de la TIFF 2015), La Gomera este un neo-noir ce înclină pălăria către influențele sale. Un glob cu dinamită aruncat drept în mijlocul Noului Val, La Gomera aduce un vânt al schimbării în cinemaul românesc – unul mult-așteptat de o mare parte a publicului.

0 replies on “La Gomera”