Energia și ambiția lui Ștefan Mandachi sunt complet molipsitoare. Cu un business de succes din Suceava, cu metrul de autostradă și cu activitățile desfășurate pe timp de pandemie, apare acum la TIFF cu un nou proiect: lungmetrajul “30 de ani și 15 minute”.
Cum este experiența TIFF?
Extraordinară. Îmi place atmosfera. Am vorbit și cu Tudor Giurgiu și i-am zis că este ceva deosebit, nu mă așteptam să fie așa de multă energie.
Ce ne puteți spune despre întregul proces al documentarului? Care au fost obstacolele?
Obstacolele cele mai mari au fost în configurarea echipei. La început, credeam că pot să fac totul singur. Neavând experiența suficientă, cu fiecare etapă, mi-am dat seama că doar înconjurat de specialiști și experți în domeniu pot să am un produs finit bun. A mai apărut și faptul că am o afacere personală de care trebuia să mă ocup și lumea trăgea de mine și de acolo, dar eu eram focusat totalmente pe documentar. Au fost și unele tensiuni pe subiectul acesta. În rest, nimic nu m-a putut opri. Am mers în continuare așa cum am putut. Sunt fericit că sunt aici și asta e tot ce contează. Am făcut un film de care sunt foarte mulțumit.
Ideea a apărut înainte de a face metrul de autostradă?
Nu, nu. Practic, când am făcut metrul de autostradă, am avut un fotograf și un videograf cu ajutorul cărora am documentat parțial tot procesul. Am făcut doar un film de 5 minute pe care l-am regizat. Nu mă așteptam ca manifestul să aibă o asemenea amploare. Mă axam doar pe partea Moldovei, dar a ajuns în toată România. N-a mai ținut de mine, a fost mult peste așteptările mele. După ce am văzut rezultatul, mi-am dat seama că se poate transforma într-un proiect cinematografic, într-un lungmetraj. Pur și simplu mi-a venit ideea.
Cei 30 de ani la care faceți referire sunt cei care au trecut de la căderea comunismului.
Da, e o perioadă de tranziție care s-a prelungit. O tranziție agonizantă. Noi, cei din Moldova, din punctul de vedere al infrastructurii, n-am trecut deocamdată complet de la un drum anormal la unul normal. Nu are neapărat legătură doar cu factorul comunist, ci și cu ce s-a întâmplat după: nesimțirea politicienilor care s-a împrăștiat și ne-a afectat pe toți.
Cum au decurs discuțiile cu politicienii pentru documentar? Mai bine sau mai rău decât vă așteptați?
Toate dialogurile au decurs bine. Am încercat să fiu cât mai relaxat, pentru că existau și întrebări dificile, cum ar fi „Cine e vinovat?” cu trimitere directă și către cei intervievați. Am fost mulțumit că au acceptat să dea interviul. La final m-am întrebat dacă am găsit un răspuns la întrebarea: De ce se întâmplă ceea ce se întâmplă? Nu poți să dai un răspuns concret, să arăți cu degetul către cineva, deși, inițial, asta mi-am dorit.
Ne putem aștepta la proiecte viitoare marca Mandachi?
Da, am în plan și alte proiecte cinematografice. Acum vreau să mă concentrez pe filmul actual și să văd unde ajung cu el. Evident, vreau să rămân în această zonă, pentru că mă pasionează foarte mult și îmi dă un scop, un sens. Intenționez să îmi finanțez singur proiectele, în măsura în care va fi posibil, ca să fiu cât pot de liber. E o formă de protest, dar e și o formă de exprimare. Pot să-mi spun o opinie mult mai pertinent, mult mai argumentat și mai solid prin cinematografie. Până la urmă, „Șî eu” a gravitat tot în jurul unui film de 5 minute, iar dacă a avut un asemenea impact, mă gândesc că pot să merg mai departe în această franciză. Cred și că am disecat suficient problema autostrăzilor și sunt tentat să merg și în alte zone. De exemplu, sunt foarte mulți complici în zona defrișărilor și sunt puțini cetățeni care vor să expună ce se întâmplă. Mai am și alte teme pe care le rumeg încă.