Începe cu un bang

Ce film hollywoodian de azi ar mai avea curajul să înceapă cu o scenă în care o femeie se masturbează sub duş, aşa cum a îndrăznit Brian De Palma, în Dressed to Kill, acum 40 de ani?  Sper că v-am captat atenţia. Şi maestrul De Palma şi eu, un jurnalist, ştim că trebuie să vă incităm chiar de la primul cadru/paragraf. Această învăţătură e cu atât mai relevantă azi, într-o epocă a gratificărilor instantanee. 

Aşadar, primul meu articol din cea mai bizară ediţie de festival din istorie (şi doar faptul că TIFF-ul există, acum, e un clenci suficient de bun ca să vă atragă spre el) vorbeşte despre începuturi. Dacă am învățat ceva de când fac parte din comitetul de preselecție, unde am de văzut peste 50 de filme într-o perioadă scurtă, este importanța scenei de deschidere. Și dacă ar fi să dau un sfat unui tânăr regizor care vrea să fie selecționat, i-aș spune: vrăjește-mă din prima. Sau, mai degrabă, lovește-mă. Cu orice: cu un cadru frapant, cu o replică sclipitoare, cu o senzație inconfortabilă sau o declarație neașteptată. Dă-mi o deschidere memorabilă, intrigantă, și sunt în stare să rabd un film prost doar cu speranța că restul va fi la fel. Prinde-mă în pumn şi nu-mi da drumul. 

Puţine capodopere încep prost şi îşi revin după un start ezitant (îmi vine în minte doar Moartea Domnului Lăzărescu). Quentin Tarantino, de pildă, e un maestru al scenelor de deschidere: cea de la Inglourious Basterds este şocantă, hăituitoare şi diabolic de şarmantă. Chiar mai bună decât orice urmează. Un „opening scene” poate fi mai zguduitor decât climaxul. Începutul lui 2001:  A Space Odyssey (proiectat în Piaţa Operei, în 2012) a devenit iconic pentru că la un moment dat, un monolit straniu, negru, îşi face drum prin spaţiu şi timp, iar oamenii maimuţă descoperă armele şi crima. Ei bine, mai e şi muzica. Una dintre cele mai memorabile iniţieri se întâmplă (evident, deloc întâmplător) într-unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată: stabilieşte imediat superioritatea şi puterea personajului principal – Don Corleone —care îşi mângâie tacticos pisica în timp ce cântăreşte termenii unei răzbunări. 

Nu doar un final prost poate strica un film, ci şi un început ratat. Gândiţi-vă la favoritul vostru. Care a fost momentul exact când v-a prins? Nu cumva de la primul minut? Sau de la primul cadru? Goodfellas, o pelicula brutală, debutează nu cu un masacru, ci cu o pălăvrăgeală banală, dar şi cu un zgomot intrigant venit din portbagaj. Este sunetul unui Scorsese care transformă, din nou, filmul de gangsteri în ceva vital. „As far back as I can remember, I always wanted to be a gangster.”

The Player, meta-filmul lui Altman, îşi fixează premiza satirică în primele 5 minute: într-un plan secvenţă, Fred Ward deplânge dispariţia planurilor secvenţă din cinema.  Ca să atragi atenţia, nu trebuie să bagi neapărat degetele în ochi cu efecte speciale de mare buget – e suficient un vis în care eroul îşi ia zborul, ca un balon, din maşina blocată în trafic. O să înţelegeţi ce spun văzând sau revăzând la această ediţie 8 ½ al lui Fellini  Fără nicio explozie sau imagini şocante, deschiderea lui M de Fritz Lang este insuportabil de intensă. Şi totul e sugestie… Ultima voce pe care aştepţi s-o auzi în introducerea unui film este cea a unui mort care-şi povesteşte viaţa, dar fix asta face noir-ul Sunset Boulevard din 1950. Cine ar putea uita felul în care irupe pe ecran exuberantul Travolta, în Saturday Night Live? Paşii de dans disco de pe generic dau ritmul, dar nu şi tonul unei poveşti cu mult mai sumbre decât lasă să se înţeleagă primele imagini.

Din când în când, în timpul preselecţiei dau de o rara avis: un film cu debut promițător care continuă în același mod și atunci satisfacția mea e supremă. S-a întâmplat cu bulgărescul Rounds, pe care vi-l recomand cu pasiune.

Începe cu o scenă de o banalitate perfectă care se transformă în comedie neagră și care te face să râzi printre frisoane: doi polițiști vorbesc despre viața sexuală sub comunism în timp ce încearcă să scape de un cadavru. Aventurile de o noapte ale unei patrule de poliție sunt îmbibate într-un sarcasm politic și social ce mi-a amintit de „râsu-plânsu” lui Pintilie. O frescă caustică, excesivă, hiper-realistă a Bulgariei de azi care ne va părea (ne)firesc de familiară. Nu veţi pierde timpul. Şi e important: la urma urmei, un film ne cere să investim ore bune din viaţa noastră. O viaţă pe care, în aceste vremuri existenţialiste, o simţim din ce în ce mai îngustă. 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *