Goana după o senzație perfectă

Selecția e goana după o senzație perfectă – de orice fel ar fi ea. Soundtrack – unu doi trei, șapte, zece de I can get no satisfaction and I try and I try and I try and i try! Și, din cînd în cînd, foarte rar, ce-i drept, Pleased to meet you, hope you guessed my name, oh yea! Cam așa simt cînd vine filmul ăla care curge și mă prinde în cele două locații claustrofobice și în ochii personajului principal care se privește în oglindă mai ceva ca Dorian Gray și nu pot să pun degetul exact pe ce se va întîmpla mai departe, iar asta mă intrigă așa că stau cu sufletul la gură. Apoi vine o secvență care mă izbește în moalele capului deși are doar cîteva secunde. E ceva pur animalic în momentul ăla, ceva ce nu știu de unde și cum a reușit actorul să scoată, dar pentru care îmi este clar că mă voi lupta să se vadă măcar o dată pe ecran mare la noi.

Apoi văd al treilea film cu o fată care învață să înoate și mă gîndesc la celelalte două pe care le-am văzut anii trecuți pe același subiect și pe care nu le-am dat mai departe pentru că erau oarecare. Povestea de anul ăsta, despre intrarea în adolescență a unei fete cu părinți prea îndrăgostiți de ei înșiși să mai fie atenți și la ea este peste toate cele din trecut, dar tot nu va intra pentru că nu mi-a oferit nimic nou pînă la final.

Din nou se repetă experiența bună. La început am senzația că mă uit la ceva ce a mai fost făcut și mă strepezesc un pic, dar acțiunea merge rapid în altă direcție. Mă suprind o căldură și un calm care ies dintr-un început extrem de dur și se simt ca o îmbrățișare lungă. Mi se pare fabulos cum se compune starea asta și mă bucur pe genericul final, cînd realizez că regizorul e Sven Taddicken. A mai fost la TIFF cu My Brother the Vampire și Original Bliss. The Most Beautiful Couple se va vedea pe ecran mare, știu asta deja, e o poveste despre cum treci mai bine printr-o traumă decît peste ea și în care te îndrăgostești lejer de ambele personaje principale. Fac un print screen și îl iau cu mine pentru tot ce mă așteaptă mai departe în selecție.

Apoi dau peste exerciții pe care le denumesc ceva-uri pentru că nu se încadrează la capitolul filme și stau să mă întreb, cu rîsu-plînsu pentru că mi-e a face mișto, dar parcă nu îmi vine, știu cîți oameni și în ce ritm au muncit să iasă o experiență pe care eu o trec la capitolul de neprivibile și pun rapid pe hîrtie o listă de așa nu-uri: fără voice-over-uri ale personajului principal care este în plin cadru, dar dă mai bine să se uite lung și încruntat în zare în timp ce din off rostește shakespearian subiectul filmului. Fără treceri de la alb-negru la color doar pentru că se poate. Nu puneți un spray cu fum roz în cadru să dea fum roz cînd trece mașina pe lângă el prin cîmp. Povestea nu va căpăta nimic în plus decît un spray cu fum roz în cadru. Și scoateți curvele din mașini, vă rog eu. Văd deja al treilea film cu discuții dintre curvă și pește, în mașină, pe un du-te vino de la client la client. Pe primul l-am pus la capitolul de exercițiu de anul 1, pe al treilea la exercițiu de anul trei și singurul cadru mai acătării a fost filmat tot din mașină, cu un sex în balcon.

Apoi vine filmul rusesc cu băieți care iau multe droguri și vorbesc despre nimic interesant o oră și singurul moment care merită e un cadru de macara cu un stadion în care doi îl bat pe al treilea și pe fundal se aude un șlagăr ca de picnic în familie. Mă gîndesc că ori schimbă drogurile, ori regizorul.

Urmează Mexicul cu tot deșertul lui contrastînd cu rujul roșu întins pe obrajii unui copil pe jumătate indian și vine această secvență în care un el împinge o roată și o ea cîntă El Desierto, de Lhasa, cu o voce mai guturală și pătrunzătoare decît aia pe care o știi și vreau ca roata aia să se tot învîrtă dintr-o parte în alta a cadrului și melodia să nu se mai termine pentru că o simt ca pe o vacanță. Apoi se termină filmul, prea mic într-un corp prea mare, și rămîn de pe urma lui doar cu cîntecul, ceea ce îl sare din lista finală de recomandări.

La rînd e un chinuit care rupe pagini din Biblie și le capsează pe tot corpul în încercarea de a simți ceva despre religie și mă așez mai bine pe fotoliu, dar filmul sare în alte cinci capitole, sub formă de scrisori și totalul lor e haotic, par mai curînd scurtmetraje puse cap la cap, și mă duce la aceeași concluzie pe care o știam de la bun început: treaba cu credința e greu rău de explicat și așa, dacă o aglomerezi cu trăiri din toate părțile iese o varză.

Apoi dau de filmul care arată ca un basm și se simte ca un documentar iar subiectul este atît de supărător că stau nemișcată până la final, cînd simt o nevoie acută să mă cert cu cineva. Știu că și el se va vedea la TIFF și pe bună dreptate: mai rar ceva atât de magic în imagine și deranjant ca subiect. The Third Wife vine din inima Vietnamului tradițional, unde femeia e bun de reproducere și atît, băieții sînt mai valoroși decît fetele și plăcerea personală un dat rezervat doar bărbatului.

Văd cîte trei patru cinci filme pe zi, unul după altul cu pauze de cafea, tigări, mailuri, plimbări, somn, fiecare după posibilități, și ajung după ceva timp să mi se învârtă imaginile în cap. Așa că atunci cînd dau play unui film în care bărbile sînt evident aplicate pe față cu aracet și costumele de epocă apretate, parcă proaspăt scoase din muzeu, și nu aud replicile pentru că actorii le rostesc cu dicție perfectă și priviri cu subînțelesuri strigate din ochi, mă gîndesc că ar fi un subiect tare bun, păcat că s-au concentrat prea tare.

Mai departe primesc patru actori frumoși care par că știu chiar și să joace și un decor, casă cu piscină, de m-aș muta și mîine acolo, că tot vine vara. Observ că se clădește puțin suspans și pe undeva știu că e prea frumos să fie adevărat. Până la final realizez că am avut dreptate: am pierdut o oră și jumătate uitîndu-mă la niște drame artificiale doar pentru că au fost estetic prezentate și mă gîndesc că e și aici un șarm al cinemaului: clătirea de ochi.

Ajung și la filmul care aduce a ceva ce s-a văzut foarte de curînd la noi, cu o temă deloc confortabilă și mă uit la oamenii neprivibili filmați în cadre gri, mișcate, strîmbe și ele neprivibile și înțeleg ce se dorește, dar nu mă pot abține să nu-mi spun că undeva ar trebui să fie o regulă de estetic. Apoi mă simt prost, ce am ajuns acest Hitler al filmelor? Eu trebuie doar să văd, să constat și să dau mai departe ce mi se pare că ar merge pentru TIFF, un festival care nu s-a dat niciodată în lături de la subiecte inconfortabile. Dar filmul ăsta e deja făcut deja, incomparabil, așa că îmi asum și îl dau la o parte.

Trec la filmul cu suta de ani. Cred că fiecare preselecție trebuie să cuprindă un film care ține 100 de ani, și ca acțiune și ca timp simțit de privitor. Altfel n-are haz. În cazul de față filmul are de toate, și suta de ani, și personajul nemuritor care leagă toate celelalte personaje, și închiderea cercului cu personajul în oglindă cu cel care a început filmul și sărituri la propriu și la figurat din realitate. Mă uit că e cel mai recent film al unui regizor în vîrstă și îmi imaginez ce bucurie pe om că i-au dat pe mînă ce buget a vrut și toate uneltele să-și ducă la îndeplinire fantasmele. Apoi mă gîndesc că e păcat totuși că nu există cenzură în cazuri de genul ăsta – o jumătate de oră mai puțin și măcar un fald al poveștii în minus și putea să iasă ceva minunat.

Ajung și la filmul bun despre religie și văd cum o clădire poate să suporte două religii mai bine decît o familie extinsă. Nu mă gîdilă filmul, dar mă face să mă gîndesc la minți înlemnite în tradiție și cît de greu e, nu să accepți, dar măcar să iei în considerare un punct de vedere diferit de ce ți-au imprimat cu literă de lege în conștiință generațiile dinaintea ta. Îl dau mai departe. Shelter Among the Clouds se va vedea la TIFF.

Shelter Among the Clouds

Revin la filmul cu care am început, cel cu narcisism și claustrofobie, de o forță care te ia pe sus. Mă uit cum stă mândru pe lista de filme selectate și sînt tare fericită. Apoi aflu că a picat. A fost selectat la un festival de clasă A și nu îl mai putem arăta și la TIFF. Mă oftic pe regulile astea care tocmai au privat spectatorii TIFF de o experiență bună. Dar e ok. Sînt alte 240 de filme care îmi pansează bine de tot rana.

0 replies on “Goana după o senzație perfectă”