Dumnezeu există și numele lui e Petrunija

Dacă Dumnezeu e femeie? se întreabă un bărbat atunci cînd e intervievat de o televiziune locală în legătură cu evenimentele care au pus pe jar întregul orășel macedonean Stip. Petrunija (Zorica Nusheva), o tînără de 32 de ani, absolventă de istorie care încă își mai caută o primă slujbă, se întoarce de la încă un interviu ratat, în ciuda recomandărilor și a presiunilor din partea mamei, care-i cere să se îmbrace frumos și să mintă că are doar 25, 26 de ani. În drum spre casă, întîlnește o procesiune religioasă și, din curiozitate, se integrează în mulțime. Atunci cînd preotul aruncă o cruce de lemn în rîu, care se spune că aduce noroc pentru tot restul anului celui care o recuperează, Pentrunija nu se gîndește de două ori și sare după ea cu tot cu haina de blană. Sfidînd tradiția, ea devine prima femeie care să prindă crucea respectivă și, speriată de zecile de bărbați nemulțumiți care vor să i-o fure, fuge cu ea acasă. Astfel se declanșează un întreg tărăboi care pune pe urmele ei nu doar mai toată comunitatea masculină din oraș și biserica, dar și poliția și televiziunea. 

Ecoul uriaș declanșat de gestul ei pare să fie prevestit încă din primul cadru, în care personajul principal stă pe fundul unei pisicine goale, iar pe fundal se aude o piesă hard rock care nu e departe de vocea comună, vulgară a bărbaților. Petrunija ajunge rapid să fie identificată ca figură feministă: ea nu doar că nu-și ascultă mama și nu se conformează societății (se îmbracă așa cum vrea, e fericită cu kilogramele ei și nu se grăbește să se căsătorească), dar luptă pentru a fi acceptată așa cum e ea și pentru crezurile ei, chiar dacă uneori fără prea mare succes. Nu e, însă, o luptă total în zadar, scenariul nediscreditînd pe deplin partea oponentă și lăsînd loc de dialog: polițiștii care o rețin sînt de acord că Petrunija e nevinovată și nu încalcă nici o lege și recunosc că fac ceea ce fac doar pentru a da bine în ochii preotului. Petrunija știe însă că învechitelor legi nescrise ale societății patriarhale le-a trecut timpul și e dispusă să se asigure că toți cei din Stip o aud, mai ales atunci cînd o reporteriță cu o gîndire modernă îi sare-n ajutor.

Al patrulea lungmetraj semnat de Teona Strugar Mitevskaal prezentat la Berlinală, Dumnezeu există și numele lui e Petrunija începe ca o satiră acidă și curajoasă la adresa macismului, însă preferă, pe final, să renunțe la latura feministă în favoarea unei povești despre noroc și dragoste, ultimul act fiind mai degrabă o parodie obositoare a societății balcanice. De exemplu, personajul reporteriței care e atît de hotărîtă să lupte alături de Petrunija încît rămîne în Stip și încearcă să se descurce singură după ce e părăsită de cameraman se transformă într-o caricatură care e interesată mai degrabă să dea bine la TV decît să transmită un mesaj. E cazul și tonului acestei secvențe, care în loc să scoată în evidență unitatea dintre femeile care își apără drepturile, preferă să fie de un umor grosier, ca multe alte momente din acest ultim act ce pare să se întindă la infinit, neștiind cînd e cazul să se oprească.