Suflu nou la Cannes

Să n-o lungim: competiția principală pare să anunțe lucruri frumoase pentru această ediție. Selecționerul Thierry Frémaux, cu toate că n-a renunțat în totalitate la inevitabilele passages obligés (veterani precum Ken Loach sau frații Dardenne, abonați iremediabil la Cannes, cu filme pe an ce trece tot mai plictisitoare), și-a învățat lecția: mai multe nume noi, mai multe regizoare – per total, un grupaj de filme mai colorat și mai viu. E la mijloc o dorință care s-a profilat deja, chiar dacă timid și destul de stîngaci, de anul trecut – prin selecția debutantului absolut din Egipt A. B. Shawky direct în competiție (deși filmul său a fost o dezamăgire). Anul acesta, în schimb, lucrurile par să prindă contur; e, pe de-o parte, un fel de a admite că propunerile cele mai curajoase, cele care schimbă la donne, răsar departe de cărările bătătorite și de numele tocite, iar pe de alta un imbold de a repatria, măcar puțin, idealul de descoperire dinspre selecțiile paralele către competiția mare. Doar astfel se poate evita sentimentul amar cu care am rămas acum doi ani, la capătul unei selecții muribunde din care Haneke, Lanthimos, Kornél Mundruczó și alți caizi de pe piața festivalieră au avut, cu toții, partea lor de consolare, dacă nu cumva au furat tot show-ul – vezi cazul premiatului Ruben Östlund.

Să ne ferim, deci, de cinismul ușor de marketat, căci avem ce găsi la schimb: Franța, bunăoară, aliniază o formație nouă – Justine Triet, Celine Sciamma, Ladj Ly, Mati Diop (ultimii doi la debut absolut). Nume care în afara Franței nu spun mai nimic, dar un contrapunct riguros al produsului de festival tipic: un cinema cînd hazos și asumat feminist (Triet), cînd în priză directă cu confruntările străzii (Ly, un cineast de urmărit) – în tot cazul filme proaspete, fără șablon. Pariul meu – nu neapărat pentru festival, cît pentru cinema – e însă Mati Diop. Nepoată a maestrului senegalez Djibril Diop Mambety, Mati și-a explorat deja arborele genealogic în minunatul mediumetraj Mille soleils, o reverie în care un om (un chip, o prezență…) irupe, cu toată poezia lui, în fața camerei. Nu știu dacă Atlantique, noul ei film, va transmite aceeași frumusețe incandescentă – dacă da, atunci putem fi siguri că cinema-ul a cîștigat o privire.

Franța nu duce lipsă nici de reprezentanți consacrați: Abdellatif Kechiche (care a integrat competiția pe final) și Arnaud Desplechin. Primul nu m-a impresionat cu partea I din Mektoub, My Love – un tip de cinema care se vrea solar, dar e mai mult fierbinte și sufocant; al doilea e un cineast inegal: după mine, Desplechin are cîteva capodopere, chiar una recentă – Trois souvenirs de ma jeunesse –, în care amestecă frenetic nostalgia amintirii și senzația minunată a primelor descoperiri de tinerețe. Speram, după titlul noului său film (Roubaix, une lumiere), să avem parte de ceva similar, în aceeași venă autobiografică – dar se pare că e vorba de un film polițist; pronosticul meu e rezervat. Mai ușor îmi vine să pariez pe Bruno Dumont, relegat oarecum injust – dat fiind că vorbim despre cel mai important cineast francez al deceniului – către Un certain regard. De la miniseria lui burlescă la Ma Loute la Jeannette, în ultimii ani lui Dumont i-a reușit totul fără cusur. Nu văd de ce lucrurile s-ar schimba tocmai acum, cu Jeanne.

Deopotrivă de entuziasmat sînt, evident, de „promovarea” lui Corneliu Porumboiu în selecția mare. E un moment bun de revăzut opera lui Porumboiu, rătăcit de ceva vreme într-un con de umbră, dar care rămîne chiar și așa unul dintre cei mai valoroși reprezentanți ai Noului Val – după mine e singurul, alături de Radu Jude, care să reflecteze cu consecvență asupra cinema-ului și, în clipa următoare, să își faulteze reflecția riguroasă de dragul experienței creatoare de tip „să-vedem-ce-iese”. Formă care gîndește, gînd care formează – e ceva ce îl caracterizează nu doar pe Porumboiu, ci și pe brazilianul Kleber Mendonça Filho, revenit (în parteneriat cu Juliano Dornelles) la Cannes după trei ani de la excelentul Aquarius. Bacurau, noul său film, se anunță complet diferit de boema rafinat-decadentă din Aquarius, confirmare a faptului că cineastul poate face multe – ba chiar, riscînd o comparație, aș zice că, alături de Miguel Gomes și Mariano Llinas, K. M. F. e unul dintre inovatorii (și înnoitorii; și farseurii brilianți) de primă mînă ai cinema-ului actual. Închei cu Ira Sachs, la rîndul său nou-venit la Cannes, cu un film în care Isabelle Huppert vorbește în engleză. Sachs e un cineast foarte delicat și, în același timp, foarte precis: Love Is Strange, Little Men au fost experiențe pe deplin satisfăcătoare. Mă aștept la același lucru și de la noul său film, Frankie.

Și încă n-am spus nimic despre Jim Jarmusch, Elia Suleiman, Diao Yinan… Avem cu ce ne regala, nici un dubiu.