Festivalul de Film de la Veneția, pe scurt și-n ritmul meu

Soare blând și briză care se strecoară-n lagună. Apă de mare, espresso, apă de mare, vaporetto, hrănit un pescăruș, încă un espresso, vă rog. O Veneție mai aerisită de turiști, e bine. Timp de stat în loc, clătinându-mă pe multe curse încrucișate de vaporetto care duceau spre festival și poate o oprire la Giardini della Biennale pentru un respiro sub pini contorsionați, înainte de filme. Bun venit pe Lido, insula festivalului, boemie degajată, oameni stilați și lejeri de-mi fug ochii după ei și care se urcă fără prea multe fasoane în autobuz. Mi-era dor. Postere uriașe de festival asortate la clădiri, cum ar veni, oare le-a gândit cineva sau așa s-a nimerit? Hrană pentru ochiul artistic.

Primul contact cu festivalul de la ultima vizită de acum 4 ani: scannere și bipăituri pentru temperatura potrivită, trecut green pass-ul prin fața ochilor atenți, control geantă, puțină percheziție și apoi dégage. Regăsit barul preferat: Al Leone D’Oro, epicentrul festivalului. Mâncare potrivită, loc ia de unde nu găsești, toată lumea soarbe din Campari, eu cu espresso-urile mele, salate și croissante. La vânătoare de scaune. Vedere perfectă spre covorul roșu: un scurtcircuit în memorie pentru Jessica Chastain și Oscar Isaac cu o chimie de vis, veniți pentru miniseria Scenes from a Marriage. Ea, mica mea obsesie de actriță care-și face meseria cu naturalețe și sensibilitate dozată sublim. Un altul pentru Charlotte Gainsbourg, cu atitudinea ei rebelă, e un magnet. Paravane mari care separă aparițiile de pe covorul roșu de public, de unde se aud înfundat blitz-urile fotografilor. Fani plasați într-un colț așa restrâns față de anii trecuți, cât să vadă cu coada ochiului ce mișcă după paravane. Simpatici.

Platani aliniați în drumul dintre cinematografe, pregătiți de toamnă. Smochinele din geantă. Aerul ăla dulce de lagună. Rochii satinate și multe ființe elegante ieșind din Hotel Excelsior. Oameni cu genți de festival pe care-mi vine să-i îmbrățișez în zbor. Proiecții care încep puritan: nicio reclamă, decât spotul de festival (ador), s-au mulțumit sponsorii mari să fie afișați peste tot și acces la ecrane ioc. Săli la 50% capacitate = frustrări acumulate în vânătoarea pentru bilete, o platformă online problematică și sold-out-uri pe bandă rulantă. Urmări simple: bifat cam 35% din filmele dorite. Găsit leac pentru frustrări: marea și dulciurile cu pistachio.

Vedere de la Barul Al Leone D’Oro

Rămân cu mine, top 3: Jessica Chastain și Oscar Isaac pe ecran trăindu-și iubirea într-o miniserie remake după Ingmar Bergman: Scenes from a Marriage, cu long takes pe care le-am absorbit și care m-au energizat, ea și el în sală – piele de găină, fiorii de la Captain Volkonogov Escaped (Rusia, r. Natalya Merkulova, Alexey Chupov, competiție), o poveste pe muchie de cuțit, personajul lui Tim Roth (grozav) în Acapulco și apariția Gainsbourg din Sundown (Mexic, r. Michel Franco), eu strecurându-mă emoțional în miezul familiei din Costa Brava (Liban, r. Mounia Akl), un Beirut care palpită.

Un cinefil care a făcut autostopul din Constanța la Veneția, tată francez, mamă româncă, declarat cinema-ul italian prăfuit după ce-a văzut noul lui Sorrentino (É stata la mano di Dio), hahaha, film care a luat Leul de Argint. L-am ratat, eh. O baie-n mare pe plaja din fața Hotelului Excelsior. Un Airbnb cu țânțari și bormașini turuind de la vecini. O yală complicată și noi rămase pe afară în miez de noapte căutând un hotel decent. Mulți de 111111 și numerologia care-mi face cu ochiul. A fost festival la Veneția: 1-11 septembrie. Mă mai întorc.

Jessica Chastain și Oscar Isaac la premiera primelor două episoade din Scenes from a Marriage, foto credits Victoria Codreanu

Ce am văzut

What moves you, makes you. Cuvinte care încheie călătoria la Festivalul Internațional de Film de la Veneția, citite fugar în drum spre poarta de îmbarcare, de pe-o reclamă cu Spike Lee. Perfecte de un final, așa apărute subtil în cale.

Să vă povestesc ce am văzut și cum s-au simțit câteva din filmele selecționate anul acesta la cel mai vechi festival de film din lume, ajuns la ediția cu numărul 78.

Captain Volkonogov Escaped (Rusia, r. Natalya Merkulova, Alexey Chupov), în Competiția Oficială. Un film ca un pumn în stomac. Așa l-am și luat, am stat și am încasat, dar a meritat. Jucat impecabil, cu o imagine aproape clinic de perfectă și o premisă mistică.

Suntem în Rusia anului 1938, unde NKVD-ul, poliția secretă a Uniunii Sovietice (precursor al KGB-ului) e în plină desfășurare: căpitanul Fyodor Volkonogov (jucat de Yuriy Borisov într-un mare fel) și colegii lui spionează și capturează așa-zișii trădători de neam, incriminându-i rapid prin tortură și trimițându-i la execuție. Uite așa, într-o zi puteai să spui un banc la colț de stradă și a doua zi erai linșat. Un incident și o vedenie în noapte îi dă de înțeles lui Fyodor că va plăti pe lumea cealaltă și că-l așteaptă iadul și tortura veșnică. Mai are o șansă, însă: dacă reușește să convingă o persoană din rudele celor pe care i-a torturat să-l ierte, va merge în rai.

Chinuit de noua perspectivă în care analizează cele la care a contribuit, el decide să pornească în această misiune (aproape) imposibilă, de a căuta iertare la familiile celor pe care i-a ucis. Cu foștii colegi acum pe urmele lui dorindu-i capul și un agent sinistru special trimis să-l vâneze, Volkonogov are zilele numărate.

Întâlnirile cu familiile victimelor te țin în corzi și expun ridicolul epocii. Finalul e surprinzător și parcă te trimite înapoi în lume cu o întrebare: dacă nu te poți ierta tu pe tine, oare ce sens mai are iertarea celorlalți?

Plasat într-o realitate dură, unde statutul personajelor e semnalat printr-o imagine construită cu sensibilitate față de poveste – un cuvânt străin de lumea prezentată, Captain Volkonogov Escapede filmul pe care merită să-l încasezi. Pardon, să-l vezi.

Regizat și scris de Natalya Merkulova, Alexey Chupov, echipă care e și-n spatele filmului The Man Who Surprised Everyone, premiat la Veneția în secțiunea Orizzonti în 2018 și nominalizat la Trofeul Transilvania la TIFF 2019.

Captain Volkonogov Escaped (Rusia, r. Natalya Merkulova, Alexey Chupov)

Sundown (Mexic, r. Michel Franco), cu Tim Roth, Charlotte Gainsbourg – Competiția Oficială. Cel mai dificil e să faci un film care te ține și te provoacă cu replici puține, ingenios plasate și cu multe scene nevorbite sau vorbite minimal, dar care se desfășoară fără cusur. Să te joci cu povestea și să livrezi niște momente la care dacă ai clipit chiar atunci când rula, poate ai pierdut ceva important. E aproape amuzant. Sunt câteva momente în film în care habar nu ai ce se (mai) poate întâmpla.

Pe scurt, suntem pe urmele unei familii înstărite de britanici, care-și petrec vacanța în Acapulco. Un telefon și o urgență de la depărtare îi solicită pe toți, dar unul dintre ei va răspunde puțin diferit. Armonia creată se clatină și tensiuni nebănuite ies la suprafață.

Tim Roth joacă probabil unul dintre cele mai memorabile personaje din cele văzute anul acesta la Veneția, statut câștigat prin naturalețea cu care își trece partea lui (principală) prin poveste, aproape într-un mers jumătate-resemnat, jumătate anesteziat, în aceeași măsură plin de farmec și chestionabil. Până afli de unde are firescul ăsta în a lua lucrurile cum se întâmplă, trece jumătate de film în care ți-ai pus întrebarea. Și asta îl face captivant.

Iar actriței Charlotte Gainsbourg i se potrivește mănușă rolul unei bogătane minimaliste, ducând o viață care are contact cu o perfecțiune aproape sterilă, dar în spatele căruia ea are nevoie doar de un singur sprijin. Pe care nu-l primește.

Să-mi spuneți dacă după ce-l vedeți, vă rămâne replica asta în cap: What the fuck are you doing? Pentru că da, merită să-l căutați când va fi difuzat și la noi.

Regizorul Michel Franco n-a câștigat cu el anul acesta, spre deosebire de 2020 când a luat la Veneția Leul de Argint cu New Order / Noua Ordine, prezentat la TIFF 2021, cu proiecții acum în România.

Sundown (Mexic, r. Michel Franco)

The Blind Man Who Did Not Want to See Titanic (Finlanda, r. Teemu Nikki) secțiunea non-competitivă Orizzonti Extra

Filmat integral din perspectiva unui bărbat care și-a pierdut vederea și e în scaun de rotile – mai discerne doar difuz siluetele și umbrele din jur, într-un stadiu avansat de scleroză multiplă. Un film incomod, dar necesar, pentru că te pune în papucii unui om care n-are încotro decât să se bazeze pe altceva decât văzul sau mersul. Așa că descoperi o altă lume. Mai diluată.

Nu e nicio scăpare din pielea lui, ai vrea să vezi mai mult, dar nu poți, și totuși ai motive să râzi suficiente, pentru că viața se cere luată în piept. Cu umor în stil finlandez.

Ne trezim acasă la Jaakko și ne dăm seama rapid că trăiește o poveste de dragoste la distanță cu Sirpa. Nu doar sănătatea lui e sub semnul întrebării, ci și a ei e în declin. Așa că decide că timpul nu-i neapărat de partea lor și pornește într-o aventură: fără a fi asistat de cineva, să călătorească să o întâlnească. Doar că în cale îi apar pericole care îi amenință viața și va fi o provocare să-și îndeplinească visul.

Jaakko e jucat de un actor (Petri Poikolainen) care trăiește în viața reală cu toate deficiențele din film. Are scleroză multiplă care se manifestă într-o formă agresivă, așa că au filmat în timp alert.

Q&A The Blind Man Who Did Not Want to See Titanic

Un film emoționant, dar degajat, cu referințe cinematografice plasate cu umor, distins cu Premiul Publicului în festival (by Armani Beauty).

Leave a comment

Your email address will not be published.