Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, cel mai recent film al lui Radu Jude, va fi anul acesta în competiția Festivalului de la Berlin. Katia Pascariu o joacă pe Emi, protagonista acestei povești. A făcut mult teatru și aproape deloc film pînă acum, așa că am întrebat-o cum a fost să filmeze în pandemie și ce a însemnat acest rol.
Ai mai apărut în După dealuri, nu e un debut absolut în cinema. Ce a însemnat personajul de acum din lungmetrajul lui Jude și experiența acestui film făcut în pandemie?
Înseamnă pentru mine o experiență venită la momentul potrivit – includ aici și anul pandemic. Nu că o pandemie ar fi vreodată ceva de dorit. Neplănuită, pandemia a fost, probabil nu doar pentru mine, o provocare la nivel profesional, și combinată cu un rol deja provocator, am simțit că trebuie să fiu mai atentă și mai sensibilă la tot ceea ce se întîmplă în jurul meu. Pe urmă, am făcut ceea ce fac mereu, mă bazez pe echipă și mă las condusă de persoana care regizează. Acolo e punctul zero pentru mine. M-am simțit protejată și respectată, m-am simțit și responsabilă, dar asta îmi place mult, simt că mă încarcă, și am fost mereu conștientă că e un privilegiu să fac/facem ce fac/facem. M-am bucurat de acest proiect cap coadă, așa cum am știut eu mai bine, am încercat să fiu în control, să înțeleg ce mi se întîmplă și să nu dezamăgesc persoanele care au avut încredere în mine. Legat de Emi, personajul meu, aș spune că față de mine ea e cel puțin de trei ori femeie, dacă nu de patru, cinci ori mai femeie decît mine. Îmi place mult de Emi, mi-ar plăcea să am curajul și răbdarea ei.
Ce a fost greu, ce a fost ușor, cînd te gîndești la rolul ăsta?
E greu să te detașezi cînd se termină, nu sînt obișnuită. E diferit în teatru, acolo e mai mult timp, ai mai multe șanse, sînt mai multe etape de lucru, timpul lucrează diferit. Cea mai grea a fost prima secvență de grup, prima dublă a ei, de fapt, a fost un mini șoc, parcă m-am blocat pentru cîteva secunde. Nu știu dacă Radu a văzut sau a simțit asta, dar mi-a zis ceva, nu mai știu exact ce, mi-a pus mîna pe umăr și parcă m-am trezit. Tonul lui relaxat și franchețea lui m-au adus cu picioarele pe pămînt. Ușor a fost tot restul, nu glumesc, m-am simțit foarte bine cu colegele și colegii, cu toată echipă tehnică, poate și pentru că era vară, și vara totul e mai molcom, mai ușor, mai plăcut. Sau, poate, doar mi s-a părut.
Care e momentul tău preferat din „povestea” profesoarei pe care o joci?
E printre cele tăiate la montaj. Glumesc. Aș zice că în ceea ce o privește pe Emi, îmi plac toate momentele cînd atacă, cînd e puternică. În ceea ce mă privește, ca actriță eu ador să tac, să fiu și atît.
Cît de important e „aerul timpului” în acest film al lui Radu Jude?
Hm, asta poate Radu știe mai bine, dar este un film ultra actual. E despre noi acum. Evident că e multă subiectivitate în film, iar eu am empatizat cu majoritatea opțiunilor lui Radu. Dacă ”aerul timpului”, la care te referi tu, e ce cred eu că e, atunci aș spune că e mai mult decît vital, e parte din tema filmului.
Dacă ar fi să faci o comparație între scenă și cinema, cum ai descrie-o?
Cum ai zis și tu, eu nu că joc mai mult teatru, ci am jucat aproape exclusiv teatru. Și mi se pare mai îngăduitor, cu siguranță mi-e mai familiar. Dar cred că trebuie să te setezi din start pentru tipul de călătorie pe care o să o faci. Cum am spus, timpul e foarte diferit și relația cu timpul schimbă complet regulile jocului. La teatru nu întrevezi sfîrșitul, la film îl simți ca fiind foarte aproape. Sigur, asta din perspectiva actorilor. Pe de altă parte, filmul are șanse să rămînă accesibil publicului mult mai multă vreme decît un spectacol de teatru. Aș zice că sînt puncte de interes diferite, privite din exterior, tehnic. Aș mai zice că forma și relația cu publicul sînt diferite, și cred că sînt aspecte la care trebuie să ne gîndim și în funcție de care trebuie să ne adaptăm jocul. Dar, în esență, munca mea e aceeași: un personaj cu o serie de trăsături, aflat într-o situație dată. De restul se ocupă ceilalți din echipă.
Dacă ar fi să păstrezi un moment de la filmare, ce ai alege?
Nu știu, mi-e foarte greu să aleg. Plus că am impresia că nu stau foarte bine cu memoria, adică toate amintirile sînt amestecate și blurate. Ce știu e că la final mi-a părut rău că se termină. M-am simțit ca la finalul unei tabere. Eu sînt ca-n bancul cu cei doi copii, unul fericit mereu, optimist și unul nefericit, pesimist (eu sînt primul), care crede că a primit un cal adevărat, dar a fugit (asta era poanta). Le păstrez, deci, pe toate. Sau poate aș alege să o luăm de la capăt, nu știu.
Cum ai „povesti” filmul în cîteva cuvinte?
E o comedie, un film politic, o critică socială, un film despre cît de ipocriți sîntem, despre nevoia introducerii educației sexuale ca materie în sistemul public de învățămînt, despre dictatura părinților, despre tandrețe și agresivitate, un film prea actual, un film dur și chiar violent pe alocuri, dar nu atît de violent cum e capitalismul azi, o oglindă.
Ce făceai cînd ai aflat că va fi în de competiție la Festivalul de film de la Berlin?
Nu mare lucru, eram prin casă, cred, cu pisica, cu mailuri, în pijama.