Sunt întrebări care nu-și găsesc răspunsul în filmul nostru
În primul rînd, ce înseamnă pentru tine acest documentar?
O poveste aproape personală. Cea a nevoii de cercetare a prezentului prin trecut, ca exercițiu permanent de înțelegere a ceea ce sînt. Viitorul este o ficțiune de care sînt reponsabilă, la scara la care pot eu controla eu această ficțiune, cu claritatea structurii posibilă numai în urma unui astfel de exercițiu al confruntării dintre demonii trecutului și cei ai prezentului.
S-a spus de multe ori că filmele „se fac” la montaj. Ce crezi tu, care ai montat atît de mult?
Filmele se fac in fiecare etapă a realizării lor, pregătire, filmare, montaj și sonorizare. În primele două etape se poate vorbi într-o oarecare măsură de o predicție asupra filmului ca întreg care poate fi confirmată sau, dimpotrivă la montaj, locul și momentul în care se articulează și intră în dialog, polemic sau nu, toate elementele puse la bătaie de fiecare dintre cei implicați în procesul de realizare. Pentru un monteur este flatantă spusa asta, dar există limite pentru adevărul enunțului. Star sistemul a făcut să se atribuie calități demiurgice cînd unuia dintre membrii echipei, cînd altuia. Cînd, de fapt, filmul este o întreprindere de echipă. Mică, mare, dar de echipă. Interacțiunile dintre membrii echipei fac ca filmul să fie așa cum este. De aceea, afinitățile lor sînt importante. La fel și divergențele de opinie. Orice modificare în componența echipei (voi abuza acest cuvînt, asta e, nu am altul consacrat) face ca acel obiect în jurul căruia își reunesc toți interesele și energiile, recte filmul, să devină altceva, în date evidente sau subtile. Și toată această obsedantă întreprindere este, sau ar trebui să fie, rodul unui dialog preliminar între cei implicați. Altfel nu se poate. Altfel filmul se face oriunde, oricînd, numai la montaj nu.
Cum ai lucrat cu Mona Nicoară? Cum v-ați ajutat și completat pînă ați ajuns la forma actuală a Distanței dintre mine și mine?
Cu Mona am lucrat așa cum lucrează doi oameni care se simpatizează, care ajung să se placă pentru tot ce au comun și, mai ales, pentru ce-i diferențiază. La inceput liantul nostru a fost Nina, în jurul căreia au gravitat preocupările noastre, o bună bucată de vreme. Asta pînă să ne cunoaștem mai bine și să ne împrietenim (cuvînt pe care îl folosesc cu toată răspunderea). Eu am intrat în acest proiect abia în 2015, cînd interviurile cu Nina Cassian erau deja realizate, filmările încheiate, și documentările la CNSAS, Arhiva Națională de Film și Arhiva TVR deja făcute. Deci porneam cu un oarecare handicap de informații, pe care l-am depășit alături de Mona. De fapt, momentul în care ne-am apropiat foarte tare a fost acela în care am început să ne comunicăm înțelesurile, uneori diferite, asupra materialelor. Există în toate imaginile folosite adevăruri intrinseci și adevăruri conjuncturale, care țin de bagajul cultural și de răbdarea de a sonda, în căutarea sensurilor secunde ale celui pornit în cercetarea lor. Și cum, slavă Domnului, nu sînt doi oameni la fel, deci nici Mona și cu mine, nici privirile noastre asupra diferitelor aspecte nu erau identice. Asperitățile și fricțiunile fac experiența lucrului în echipă fascinantă. Dialogul permanent, binevoitor și fără tensiuni, ne-a condus către soluții pentru diversele probleme ale construcției, pe care niciuna dintre noi nu le găsise separat.
Ați avut un personaj cu lumini și umbre: Nina Cassian. Ce v-ați propus? Și ce a fost greu de tranșat?
Ne-am propus să îi readucem opera în atenția publicului de astăzi. E ceea ce își propune orice film-portret. Ne-am propus sa contrazicem discursurile care au redus-o la o singură, hai, două dimensiuni care au bîntuit media românească o bună bucată de vreme. Dar toate astea cu instrumentele pe care le-a pus la dispoziție Nina însăși, de-a lungul întregii sale vieți. Nimic din exterior. Și asta a condus, cel puțin în opinia mea, a noastră, la reușita activării unui conglomerat masiv și volatil în același timp, greu de pus într-o ecuație: cel al memoriei, ca discurs secund al filmului. Modelul fusese deja oferit chiar de Nina în cartea Memoria ca zestre, apărută în 2010. Dar cum textul scris și filmul sînt două lucruri care se intersectează deseori, dar se suprapun foarte rar, documentarul a avut nevoie de un timp de gestație. Lucrul la Distanța dintre mine și mine m-a condus spre un înțeles pe care îl intuiam, dar nu îl formulasem: că fricțiunile și polemicile dintre diferitele ipostaze ale Eului, pe care încercase și Nina să și le înțeleagă și accepte, sînt materia unei munci de o viață, absolut necesară pentru igiena interioară a practicantului exercițiului privirii retrospective critice, cu toate convulsiile și surprizele pe care le presupune.
Greu de tranșat a fost poate felul în care toate intențiile noastre să ajungă într-o formă nuanțată pe ecran. Riscul unui discurs hagiografic era unul considerabil, iar eu și Mona, așa diferite cum sîntem, permițîndu-ne să ne îndrăgostim de personajul nostru. Dar autoironia, umorul și inteligența Ninei sînt atît de consistente încît ne-au ferit de posibilele derapaje. Ce a mai fost destul de greu de negociat au fost ponderea și momentele în care trebuiau să apară documentele din Dosarul de Urmărire Individuală deschis de Securitate. Măcar formal ele sînt de o altă natură decît interviurile și arhivele TVR sau ANF. Iar conținutul lor, în ciuda formulărilor de cele mai multe ori ponosite, este electrizant. De altfel, aceste documente schimbă un pic convenția în care se derulează, cale de o oră, filmul nostru pentru că apare „a treia persoană” . Invizibilă, incoloră, inodoră, care face afirmații despre Nina Cassian, conținuturile afirmațiilor-delațiune fiind formulate în spiritul fiecăreia dintre aceste „a treia persoană”, stilistic foarte diferite. Și toate foarte diferite de Nina însăși. Dialogul timpilor este oarecum perturbat prin schimbarea perspectivei, dar cred că era important să introducem și această temă.
Este evident că nu putem avea pretenția de a fi posesoarele adevărurilor absolute legate de Nina Cassian. Cred că nici măcar ea nu s-ar fi recomandat în felul ăsta. Sînt sigur întrebări care nu-și găsesc răspunsul în filmul nostru, dar dacă Distanța dintre mine și mine poate deveni fermentul unor cercetări ulterioare, care să pornească de data asta de la complexitatea personalității Ninei Cassian, complicată si nuanțată, departe de grafismul maniheist practicat în cercetările de pînă acum ale operei și biografiei ei, noi ne-am atins scopul.
Ce poate recupera documentarul din istoria mare și mică?
Mult. Cu condiția ca cel care pornește în această acțiune să își permită să aibă surprize, să fie deschis în cercetare, să își dea răgazul necesar să scape de tezele preconcepute. Întotdeauna există în filmul documentar o doză de subiectivism, care îl face pe autor sa aleagă să spună lucrurile în felul în care le spune. Dar responsabilitatea faptului că lucrează cu o materie strașnică numită viața unui/unor om/oameni real/reali ar trebui să conducă spre o cercetare a cărei menire este de a revela lucruri neștiute, într-o formă cît mai genuină. Complicat exercițiu de invizibilizare. Important este ca micile și marile contorsiuni ale istoriei să nu fie forțate să intre în forme cimentate de teze și ideologii. Măcar în film.