Într-o perioadă cu ghidaje stricte în realizarea filmelor, cum a fost începutul dumneavoastră în cinematografie, având în vedere abordarea creativă și non-conformistă din „Marfa și banii”?
În comparație cu ceea ce se făcea în România, stilul meu era considerat non-conformist. Totuși, în contextul internațional, nu era deloc ieșit din comun. Ce m-a atras a fost Cinema Direct, avea o inerție, probabil influențată de universul picturii din care proveneam. Această inerție nu era nici bună, nici rea, dar era mereu prezentă. Pictura poate ajuta foarte mult în realizarea unui film, la fel ca orice alt domeniu artistic. Unul dintre efectele acestei inerții era faptul că mă simțeam atașat de acest tip de cinema. În anul doi, un coleg, mi-a recomandat să văd A Woman Under the Influence, iar acea experiență a produs o schimbare majoră în mine. Am devenit curios de posibilitatea pe care o oferă cinematografia de a captura inefabilul, ceea ce nu poate fi redat altfel.
Când m-am întors în țară și am avut această posibilitate, asta am încercat să fac și în peisajul românesc părea ceva nou, dar nu era nou, era poate o rebranșare la un anumit tip de cinema – a cinemaului românesc care era tributar tuturor tendințelor, care mai de care mai mincinoase. Dorința aceasta de a spune adevărul, de a restitui cât se poate de exact, venea în România după căderea lui Ceaușescu, la fel cum apare și neorealismul. Deci am fost norocos, dacă aș fi făcut film pe vremea lui Ceaușescu, m-aș fi lovit de tot felul de impuneri: propaganda lucra, cenzura lucra și probabil nu aș fi făcut film sau aș fi încercat să ascund tot felul de mesaje care sunt ale mele, care ar fi fost menite să satisfacă exigențele comuniste.
După ce a căzut comunismul, am zis: gata, de acum înainte nu o să se mai întâmple așa ceva, iar 30 de ani mai târziu se întâmplă același lucru, dar nu la scară națională și internațională, prin apariția feluritelor impuneri și criterii, grile de evaluare care au legătură cu ideologiile și nu au nicio legătură cu creativitatea. Creativitatea și creația artistică nu există fără libertatea de exprimare și libertatea de expresie. E adevărat că ele pot să conducă la produse subculturale, la rebuturi, dar în mod cert cenzura nu o să conducă niciodată la capodopere. Inerția noastră este foarte mare și avem sentimentul că va trece, zicem: hai să fim cuminți și ei vor înceta. Nu e adevărat. De exemplu, comunismul și-a cules roadele foarte devreme, dar inerția acestei ideologii a fost atât de mare încât nu au ținut seamă de crimele comise la nivel planetar și continuă. E mult mai complicat de fapt, nu e vorba doar de o inerție, e vorba de ceva paradoxal, adică ceea ce face posibilă viața: pacea, buna înțelegere, are legătură cu ascultarea și cu respectul.
Aici apare fractura, tu îi vezi pe oamenii buni care ajung să facă compromisuri și nu înțelegi. Nimeni altul nu e responsabil pentru prostia lor, aici e vorba de o prostie, dar e foarte greu să-ți imaginezi că unui om care a fost bun până mai ieri, făcând ceea ce i-a cerut pătura politica, domnitorul, îi cere, azi să fie rău. Domnitorul se schimbă și el îl ascultă în continuare, nu cerne ce zice domnitorul. Să ceri unui om să facă pasul acesta e enorm, e dincolo de puterea de a înțelege. În general, oamenii tineri care reușesc să scape de presiunile ideologice reușesc să spună adevărul, să denunțe crima și minciuna fiindcă nu au fost corupți încă și au drive-ul acesta propriu tinereții de a face lumea asta mai bună, în timp ce bătrânii sunt prinși în inerția aceasta a responsabilității față de progenitură pentru a nu-și pune în pericol copiii.
La ce proiect lucrați în prezent și ce urmează să vedem pe marile ecrane?
Lucrez la un proiect pe care l-am înscris la CNC și se numește Sântandreiul lupilor. Este o poveste din 1940 în România, între Sfântul Andrei și Sfântul Nicolae. Este un moment foarte tulbure: Sfântul Andrei este pe 30 noiembrie, pe 10 noiembrie a fost cutremurul, iar pe 27 au fost asasinați Iorga și Madgearu, iar după asasinatul de la Jilava, a urmat un fel de efect de domino până la Sfântul Andrei. România a pierdut Ardealul de Nord, Cadrilaterul, Basarabia, momentele premergătoare războiului, iar Franța căzuse în iunie. Încă mă documentez, era o lume foarte stranie. Aș vrea să încep acum, dar dacă nu primim finanțare din Franța cel mai târziu în februarie, nu vreau să mă precipit pentru că este un film foarte greu, fiind un film bilingv, trilingv. Personajele sunt din pătura de sus a societății, deci franceza era obligatorie.
Acțiunea trebuie să se petreacă undeva în munți, fie la Sinaia, fie la Câmpulung. În mintea mea, personajele s-au retras la țară după cutremur. Acesta este contextul istoric, dar la originea textului stă Ivanov de Cehov și două capitole din Demonii de Dostoievski, adaptate în totalitate la România, inclusiv numele personajelor. Am scris asta acum un an, când a început războiul din Ucraina. M-am gândit că acesta se va transforma într-un conflict de dimensiuni. Este o chestiune foarte stranie și greu de cercetat. Cu doi ani în urmă, în noaptea de Sfântul Andrei, Corneliu Zelea Codreanu și încă 13 persoane au fost asasinați.
Doi ani mai târziu, are loc povestea aceasta. În memorii, Argetoianu afirmă în însemnări zilnice la începutul anilor ‘40 că Legiunea și Garda de Fier au fost infiltrate de comuniști, lăsând un semn de întrebare legat de asasinat. Cine a beneficiat de asasinarea lor? Dar filmul nu se axează pe acest aspect, ci este o poveste de dragoste, o poveste de dragoste aproximativă.
Care au fost influențele dumneavoastră ca om și ca artist în perioada comunistă?
Am citit o poveste pe vremuri. Ceaușescu o folosea ca să înnegrească lumea capitalistă, care, să fim onești, nu era curată, era destul de întunecată. Dar una dintre povestirile care mi s-a părut destul de atroce avea totuși un sens pe care nu l-am bănuit legat de comportamentul oamenilor. Era așa: niște bandiți dau o spargere la o bancă. Acolo, doi gardieni știau cifrul, și ei au cerut cifrul. Dacă nu îl dădeau, îl împușcau pe celălalt gardian. Deci nu pe el, dar ăla nu tăcea, se ruga că are copii acasă. Ei, joacă-te cu asta, îi dădeam cifrul și mama cifrului. Poate că s-au inspirat din regimurile totalitare, fiindcă regimurile totalitare nu veneau și te luau doar pe tine, toată familia ta era în pericol și atunci devine complicat și imediat cedezi. O singură dată s-a întâmplat o chestie de dimensiuni, și e una dintre cele mai glorioase pagini din istoria poporului acestuia: momentul în care sunt executați Brâncovenii, adică Brâncoveanu cu cei 4 copii.
În fața lui sunt omorâți pe rând primii 3. Acela mic, Matei de 14 ani, s-a rugat de tatăl lui să trăiască, atâta timp cât turcul îi promisese că îi lasă să trăiască în fericire, bucurie și prosperitate dacă trece la Islam. Trebuie să te gândești nu ca la o poveste, ci cu ce poate să semene asta în zilele noastre? Copilul acesta de 14 ani alege să își pună capul pe butuc. Și astăzi te gândești, am închis și eu ochii, am dat nota informativă, dar toate astea vin și cauționează un regim, iar regimul se va socoti legitim și la fel se întâmplă și cu toate impunerile astea. Poate nu ții cont până la capăt, îți păstrezi o minimă libertate de exprimare, dar respectându-le tu cauționezi o atitudine, o stare de lucruri care este împotriva firii, e dincolo de înțelegerea oricui.
Dacă există onestitate și legitimitate, ei trebuie să se supună unor cereri în egală măsură venite dinspre norod, cei care au autoritatea să impună niște reguli ar trebui să spună: eu sunt bine intenționat și iată dovada, eu pun regulile astea și veniți și voi cu regulile voastre. Și facem un joc în care se pot anula regulile reciproc, implicit dacă se bat cap în cap. În realitate, nu cred că o comunitate poate funcționa altfel decât în baza unui acord comun. În deplină unanimitate, noi, oamenii, cădem de acord că putem funcționa în baza „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” sau pe românește „ce ție nu-ți place altuia nu-i face”. Problema apare când începem să definim ce înseamnă, dar cred că discuția asta e mai mult bună decât rea. Acesta e momentul în care răul se instalează în lume.
Care a fost visul dumneavoastră în copilărie și cum ați ajuns să îl îndepliniți sau nu?
Tinerețea nu îți dă curajul de a exprima, dar îți dă limpezimea de a vedea. Vezi acolo unde ceilalți nu văd. Sentimentul pe care l-am avut când s-a născut Zoe e ceva mult mai înalt, mult mai puternic care te leagă de copilul ăla, ceva pentru care merită să mori. E un lucru despre care nu îndrăznești să vorbești fiindcă lumea o ia la bășcălie, pentru că noi trăim într-o lume complet carteziană, cel puțin la suprafață. Eu știu că oamenii nu sunt atât de proști încât să se bizuie pe rațiune chiar și în domenii care au legătură cu nevăzutul, cu sufletul, dar oficial în spațiul public, doar lucrurile care sunt considerate științifice sunt văzute valabile, din păcate. Discuția se oprește foarte brusc și asta ar trebui să îi facă pe oameni să-și pună niște întrebări foarte serioase pentru că există domenii despre care nu știm nimic, dar pe care am ales să le închidem.
Noi, la lecția de istorie, am învățat o istorie și a căzut comunismul și am învățat o altă istorie despre aceeași istorie despre care am învățat deja. Era tipărit, nu era pe vorbe, iar eu când eram mic am vrut să mă fac securist, pentru că citisem la istorie în clasa a 4-a povestea Moș Ion Roată și Cuza-Vodă. Și eu m-am gândit că mă fac securist și îi prind pe ăștia care fură. Pentru că așa eram învățat, ei sunt buni și îi apără pe cei care fac bine, iar eu, absolut, mi-am dorit să apăr dreptatea și de aceea, pe măsură ce am crescut și vorbeam în șoaptă, nu spuneam bancuri la școală și îmi spunea tatăl meu că dacă voi continua așa, o să ne ia ăștia din casă și eu nu înțelegeam de ce să ne ia. Încet-încet descoperi că trăiești o mare minciună, o presiune surdă până când, în 1987 împreună cu fratele meu, sora mea și niște prieteni puneam la cale o evadare. Să facem o excursie în Rusia și să trecem frontiera în Finlanda și mă gândeam: pe bune? De ce atât de complicat? Vestea proastă e că acum nu mai ai unde să fugi, ori în tine ori pe lună.
Considerați că lucrurile se pot schimba?
Dacă individul scapă dintr-o situație face recurs la minciună, care e șansa ca la nivel de societate și clasă politică să fie altfel? Cine scrie istoria? Nu e scrisă de învingători, e scrisă de uzurpatori. De ce o scrie? Pentru ce e nevoie să se legitimeze? Unul care vine peste tine în casă și spune ,,casa asta e a mea”, tu ești mort, nu mai poți vorbi și atunci el o să spună cum au stat lucrurile. Oamenii au făcut mare tapaj că în Dacia nu au găsit izvoare scrise. Acum, dacă ți-a dat Dumnezeu șansa de a trăi pe pământul acesta, pe bune că nu-ți arde de scris. Cel care vine peste tine, trebuie să scrie că e a lui. E frumos, e bine, ai tot ce îți trebuie, pe bune, unde te duci? Mă duc să scriu. Mai în glumă, mai în serios, tot ce înseamnă cultură populară e viu. Oralitatea nu a fost afectată de asta, iar istoria orală spune altă poveste. Ei doar nu scriau, nu aveau nevoie de probă, dacă tu ești năuc acolo că e bine, e etern, și vin unii peste tine și tu pui stop la tot că trebuie să scrii istoria. E multă naivitate, poate că naivitatea e un alt nume dat credinței. Dacă tu crezi în Dumnezeu, cine îți poate face rău vreodată? Dacă sunt colțuri salvate și îți spun o babă, un moș niște lucruri de îți e rușine de convingerile tale… Nu idealizez, nu e totul roz, dar vorbesc din experiența trăită.
Care filme, cărți sau artiști în general au avut cea mai profundă influență asupra dumneavoastră?
Sunt câteva cărți care m-au marcat și sunt scrise de femei. Mi se par mai violente pentru un bărbat, pentru că din poziția asta datoria ta e să îi protejezi pe cei slabi, mi se pare foarte violent. Una dintre cele mai mari torturi pentru un bărbat este plânsul unui copil. Sunt cărțile descoperite de mine după căderea lui Ceaușescu. Amintirile unui element dubios scrisă de Dorina Potârcă. Anița Nandriș 20 de ani în Siberia e una dintre cele mai spectaculoase cărți scrise de o ființă omenească. E o femeie cu 4 clase și e păstrată limba aia bucovineană. Adriana Georgescu – La început a fost sfârșitul. Sunt cărți pe care le recomand tuturor, iar una dintre cele mai spectaculoase cărți scrise vreodată despre pușcăriile comuniste am citit-o cu sentimente amestecate. Era oroarea de care autorul era foarte detașat și povestea cu un umor foarte bine scris. Tortura pe înțelesul tuturor, Constantin Pavlovici. Cărțile acestea m-au marcat definitiv și le și cumpăr de mai multe ori, le dau la lume, fac propagandă.
Cred că am cumpărat-o până acum în peste 100 de exemplare. Tortura pe înțelesul tuturor e urmată de Frica fi pândă. Și astea două legate sunt o bună înțelegere a timpului ăluia, sfârșitul perioadei staliniste, revoluția maghiară și apoi perioada ‘60 spre ‘70. Te luminează pentru că descoperi că lumea asta a existat dintotdeauna. Adică ce trăim noi azi, exista deja. Eu nu am avut nicio treabă cu cinematografia în adolescență; mi se părea pentru proști. Pentru mine, marea artă era ceea ce făceam eu: pictura și sculptura. Cinematografia nu m-a influențat deloc; de fapt, pentru mine era doar divertisment. Ce îmi plăcea erau western-urile și filmele noir. Sub regimul lui Ceaușescu, televiziunea română instituise ca în fiecare sâmbătă seară să fie western-uri, iar pentru mine era the shit și a rămas așa până acum, iar apoi filmele noir și filmele polițiste din anii ‘70.
Vin dintr-o familie cu ureche muzicală și sensibilitate pentru muzica lui Lalo Schifrin, care m-a readus direct la copilărie și preadolescență. Mi-am cumpărat tot ce exista de la el pe DVD și încă ascult muzica lui, care mă emoționează pentru că este coloana sonoră a copilăriei mele. În ce fel? Îmi e greu să explic. Oricât aș teoretiza despre mine în legătură cu meseria de regizor, nu pot să mint. Nu am vrut să devin regizor. Când am ajuns la Geneva, am ales să studiez filmul din curiozitate și dorința de a încerca ceva nou. Poate că aș fi renunțat dacă primul meu film ar fi eșuat și m-aș fi întors la atelier. Dar am considerat că am primit o validare, iar la începutul carierei, o selecție la Cannes înseamnă foarte mult, mai ales când oamenii te critică în țară.
Cum percepeți reacțiile publicului internațional față de reacțiile naționale?
Pentru mine, străinătatea este și aici. Când trec munții, simt că intru în străinătate; diferențele culturale sunt imense. Experiența întâlnirii cu Ardealul și Banatul este o uimire aparte. Este o altă limbă, este limba română, dar este o altă limbă. Părinții mei provin din Botoșani; vacanțele le petreceam la bunica mea. Am crescut în tradiția moldovenească, iar tot neamul nostru este moldovean. În cazul în care un oltean intra în familie, era jale, nenorocire. Nu înțeleg de ce moldovenii și oltenii se urăsc atât de mult, dar fie. A fost un moment când bunicii au murit și ne-am început propria viață, iar pentru o perioadă importantă noi nu am mai fost acolo. Deși există o istorie comună, acum, când merg acolo, tot în străinătate mă simt, ceva care poate că, datorită faptului că m-am apucat de regie, m-a îndepărtat extrem de mult de lume, dintr-un motiv destul de logic.
Când trăiești în lume, mintea, percepția, analiza, tind să facă scurtături, să sari la concluzii, și astfel impresia despre buna vecinătate și impresia sunt puternice, pentru că tu iei doar vârfurile. Dar felul în care mișcă sinusoida nu te interesează. Dar când faci regie centrată pe jocul actorului, absolut orice fel de inflexiune a limbii pentru mine este importantă. Dintr-o dată, tot ce era până mai ieri comun sau părea familiar s-a făcut țăndări și acum aud toată șmecheria moldovenilor, deși mie nu mi se păreau așa, dar acum îmi dau seama că sunt cam perverși, adică o voce blândă, caldă, dar simți o amenințare acolo. Oltenii vorbesc repede cu un debit comic, dar ochii le fug în cap și te scanează. În același timp, ardelenii, care au un ego cât China, sunt blânzi, dar și ei te scanează. Devine foarte complicat și mă simt în străinătate pentru că nu mă simt acasă, eu și dacă trec dintr-un cartier în altul mă simt în străinătate. Nu vorbesc întotdeauna despre asta ca să nu arunc în aer toate relațiile, dar aș avea de comentat la foarte multe.
Iar legat de public, eu nu am cunoscut decât ocazional spectatori autentici în toate țările în care am fost. Asta trebuie să fie clar pentru toată lumea: frații Lumière s-au născut în Franța, nu la Călărași. Francezii își apără domeniul acesta, este al lor, este cultura lor și asta există acolo. Am făcut școala la Geneva, cu influență franceză. Se discuta despre film de parcă ai ajuns la un colocviu Heidegger. Totul este serios și tratat serios și m-a influențat foarte mult. Vorba lui Eugen Ionesco: el scrie pentru spectatorii/cititorii de mâine, nu pentru cei de azi. Pe undeva este adevărat – dacă te supui credințelor momentului, la revedere. Dacă asculți discursurile momentului fără să le cerni și fără să le digeri, să le metabolizezi, nu poți produce sens, nu te poți lăsa purtat de mode. Dacă faci asta, în modă rămâi și filmele tale rămân irelevante. Mereu trebuie să te întrebi: de ce? Îi întreb pe operatori de ce pun cadrul la două treimi și răspunsul e „că așa e frumos”, și îi întreb de ce nu centrează și ei nu știu să răspundă la asta. De ce arta sacră e centrată și simetric organizată, sunt întrebări pe care oricine trebuie să și le pună, și nu doar la nivel formal. Apoi vine povestea legată de conținut. Durează ani de zile să faci un film și de ce atâta grabă? Iată o vorbă din Ardeal: de ce să ne grăbim? Am foarte multe idei, dar am aceeași problemă pe care o are toată lumea care e conștientă. Adică ideea funcționează de cele mai multe ori ca o ispită. În realitate, dacă te așezi pe ea și o desfaci, vezi că nu e mare lucru în spate.
Timpul trebuie obligatoriu alocat revizitării ideii și în momentul în care o revizitezi, se întâmplă să o arunci la gunoi de cele mai multe ori și cu părere de rău, pentru că inițial ai impresia că l-ai prins pe Dumnezeu de picior. Pune-o pe hârtie și contemplă. Așa, în cap, toate sunt mișto. Stă pe hârtie? Poftim, următorul pas: scenariul și acolo s-a terminat, acolo s-a terminat! Și ideea se face țăndări și fărâme și nu pentru că ea dispare cu totul, pentru că ceva e acolo, dar ea se va modifica. Dacă viața voastră nu e acolo, nu are rost să vă obosiți, o să aveți cea mai mare deziluzie. Dacă în filmul pe care îl faceți nu sunteți voi, concesia, compromisul sunt mult prea mari pentru a supraviețui în condiții normale, disonante, emoțional energetice. Nimic mai rău pe lume pentru un artist decât să trăiască o glorie care nu e a lui sau să cadă pentru un eșec care nu e al lui, singurul sfat pe care îl pot da este ăsta. Când făceam pictură și în 1992 mi-am depus dosarul la o galerie din Lausanne. Fusese un schimb cultural între România și Elveția după căderea regimului, iar la acea galerie se dădea ocazia tinerilor artiști să pornească. Eu mă uitam ca un țăran venit din lumea a treia prin galerii și vedeam ce se pictează și mă uitam și la prețuri ca un scăpat de la ocnă și mă gândeam: ce scump pentru o pictură de trei lei. Avem tot felul de opinii pentru că atunci când ești tânăr tot ce a fost înaintea ta e prost și vii tu să faci o chestie genială.
Mi-am făcut niște calcule și mă gândeam că dacă pictez ca ăștia o să vând și o să-mi cumpăr în București un atelier și o să pictez și o să fie o altă viață pentru că o să-mi fac arta mea. Și după am explorat cum să pictez „à la…”, „à la…” și într-o zi mi-a venit în cap gândul „și dacă nu o să vând?” și atunci mi s-a făcut instant atât de frică încât am avut senzația că am trecut pe lângă sfârșitul vieții mele. Și am zis: „nu fac asta, dacă fac compromisul ăsta și nu vând, voi fi înjurat pentru niște lucruri care nu sunt ale mele”. Am decis că mai bine fac ce vreau eu și dacă se vinde, bine, dacă nu, tot bine, e plină lumea de artiști care nu au vândut, mai vine și Puiu din Balta Albă… Și am vândut trei tablouri, dar am văzut pictura mea pe perete, nu mai conta nimic, puteam să nu vând nimic. În continuare, chestia asta a stat cu mine și am decis ca niciodată să nu fac asta, bun, rău, așa cum sunt e mai bine, pentru că ăsta sunt eu. Înjură-mă pentru ce sunt, pentru ce am spus, pentru ce e al meu. Oricum, atunci eram atât de tânăr, nici nu eram valid în cartierul meu, pentru că nu aveam carnetul de șofer, mi l-am luat când am filmat Aurora, deci la 42 de ani.